Străveacul și alte vremi-Olga Tokarczuk

Am mai încercat să citesc “Călătoria oamenilor cărții” și am abandonat-o la un moment dat, deși mi s-a părut o carte în genul Umberto Eco. De data asta am citit “Straveacul..” repede și cu plăcere.
Romanul e despre un sat, Straveacul, și personajele sale, încremenite în timp, dar supuse totodată schimbărilor provocate de evenimentele istorice. Satul e unul arhetipal, atemporal (desi acțiunea e plasată în timp: începe în perioada Primului Război Mondial și continuă până în zilele apropiate nouă) și aspațial (e situat “în centrul Universului”, dar are o localizare precisă, undeva pe lângă Cracovia).
Cartea urmărește destinul personajelor și al satului sub evenimentele marcante din sec. XX (cele două războaie mondiale, nazismul, pogromul, invazia sovietică, naționalizarea, persecuția din partea securității). Puteți găsi la început ceva din Rebreanu, mai mult din Marin Preda (de fapt în mare tema e aceeași cu cea din “Morometii”). Dacă citim mai mult despre spațiul rural est-european, aproape că ajungem la concluzia că avem un fond genetic comun al ruralitatii, care vine din culturile alea paleolitice ce se întindeau din Polonia până în Serbia și Bulgaria și având epicentrul pe la noi. Avem personajele clasice: nebuna satului (un fel de Savista oloaga de la Rebreanu), morarul satului, preotul satului, autoritățile satului.
Mai seamănă din punct de vedere al construcției cu “La lilieci” (bine, acolo era vorba de poezii, aici de schițe care recompun ca piesele unui puzzle universul satului și al personajelor).
Dacă în “Călătoria oamenilor cărții” era frapantă asemănarea cu Eco, aici e mai mult decât evidentă asemănarea cu GG Marquez: satul arhetipal (Macondo = Straveacul, cu personajele și timpul său în destrămare) și, în plus, realismul magic prezent și la Tokarczuk.
Întrebarea ar fi: cum de este atât de tributară ca teme și manieră de scris unor scriitori celebri, dar totuși reușește să aibă succes (pe lângă Nobel mai are ceva premii la activ). Probabil pentru că, având o rețetă consacrată, reușește să facă pur și simplu o prăjitură bună, gustoasă, ba chiar să o și orneze într-o manieră originală.
Recomand.