O carte subțirică și la propriu, și la figurat.
Povestea e liniara: descrie viața unui șoarece (șobolan??) care, trăind împreună cu frații săi într-o lume subterană, învață să citească din cărțile care fraților săi le serveau doar pentru hrană. Învață la început de la mama sa să se hrănească, să supraviețuiască pe stradă, inclusiv într-un cinematograf unde obișnuia să urmărească filme și să aprecieze jocul actrițelor. Trăiește în compania unui librar, apoi în compania unui scriitor, pentru ca în final să asiste la demolarea și modificarea urbanistică a spațiului în care își trăise viața până atunci, Scollay Square.
Nu mi-am dat seama care e miza reala a cărții: daca autorul și-a propus să arate cum pasiunea pentru cărți (arte în general) și educație te poate scoate din atmosfera promiscuă a ignoranței, alegoria mi se pare destul de inconsistentă; dacă și-a propus să ne prezinte o lume, un mediu familiar în descompunere (demolarea pieței Scollay Square), din nou cam subțire…. (în ciuda unui final elegiac destul de reușit).
Doar dacă privim povestea la un nivel autoreferential, autobiografic, ca pe o mărturie a propriei formări, ca pe un fel de bildungsroman în care autorul își revede evoluția personală, pornind de la setea de lectură într-o familie preocupată doar de supraviețuirea cotidiană, continuând cu frecventarea unor medii ale cărții (librăria, apartamentul scriitorului Jerry Magoon) și sfârșind cu părăsirea unui univers personal aflat în descompunere, cartea capătă un pic de consistență (insuficientă, după părerea mea). Cam departe totuși de ceea ce unii au numit “un roman cult”.
“Jerry zicea mereu că, dacă nu vrei să-ți retrăiești viața de la capăt, exact așa cum a fost, înseamna că ți-ai irosit-o degeaba….”. Așa o fi???🤔
BIBLIOTECA LUI DIUS 