Am mai citit de aceeași scriitoare volumul de proză scurtă de debut “Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva”, și acesta anunța modul de a scrie prezent și în roman: un stil telegrafic, expeditiv, oral. “O iubeam” este scrisă ca un scenariu de film, e de fapt un dialog în care sunt intercalate minime indicații “regizorale”.
Chloe e o femeie cu doi copii care tocmai a fost părăsită pentru altcineva de soțul ei, Adrien. Pentru a-i atenua suferința și pentru a “răscumpăra” gestul fiului său, Pierre își invită nora împreună cu cei doi copii la casa de vacanță dintr-un sat provincial. Noaptea petrecută acolo le dă prilejul amândurora (socru și noră) de a-și destăinui suferința după relațiile pierdute. Pentru că ceea ce părea a fi o lamentație a lui Chloe pentru căsnicia pierdută provoacă de fapt confesiunea lui Pierre despre o iubire matură pe care o pierduse din cauza lui. De la furia, frustrarea, suferința lui Chloe, scriitoarea translatează brusc spre nostalgia, deloc lipsită, la rândul ei de frustrare și de neîmplinire, a lui Pierre.
Chloe, deși o fire energică, protectoare, este ingenunchiata pe moment de despărțirea de soțul ei. Pierre, altfel un tip ursuz, taciturn, rece, nepăsător, își relatează propria poveste de dragoste, una “adevărată”, diferită de relația matrimonială, plină de conveniențe. La vârsta maturității se îndrăgostise de Mathilde, o femeie cu care se potrivea din toate punctele de vedere, dar pe care a fost prea laș, prea comod să o urmeze. Reacția lui lipsită de responsabilitatea paternă când află că urmează să aibă un copil din această relație o determină pe Mathilde să se despartă de el, nu fără regrete.
Romanul explorează urmele pe care le lasă o relație adulterină pe de o parte asupra femeii părăsite, pe de altă parte asupra bărbatului incapabil să se împartă intre două femei, ba chiar alegând relația matrimonială comodă, plină de conformism, în dauna relației romantice târzii, dar care părea a fi mai profundă sentimental. Povestea de dragoste a lui Pierre ocupă un spațiu mic, spre finalul poveștii, dar pare a fi cea care dă intensitate și miză reală cărții. Prezentarea problemei adulterului și din punctul de vedere al bărbatului care, din lașitate, sau din comoditate nu reușește să-și clarifice sentimentele oferă un pic de profunzime unei cărți care, altfel, ar fi sfârșit în patetism și în melodramă, sau ar fi fost numai bună de publicat în foileton în reviste gen “Elle” sau “Cosmopolitan” (oops, asta suna cam misogin!🤭).
BIBLIOTECA LUI DIUS 