Un roman scurt și dens, despre moduri de a te despărți de ființa iubită și încercarea de a te îndrăgosti din nou. Este oare posibilă dragostea „second – hand”, pare a se (ne ) întreba autorul? Este posibil ca doi oameni nefericiți în relațiile lor să devină fericiți unul lângă altul?
Sunt trei personaje: Michel, care se pregătește să plece de acasă, unde soția sa tocmai se sinucisese; Lydia, o femeie care își pierduse fiica într-un accident din care soțul ei rămăsese cu sechele cognitive grave; Galba, un dresor de animale însoțit permanent de câinele sau, ultima amintire rămasă de la soția lui.
Michel tocmai se pregătește să plece undeva (oriunde) pentru a-I lăsa soției sale libertatea de a se sinucide. Întâmplător, la coborârea din taxi, o întâlnește pe Lydia și își petrece următoarele ore din viață căutând-o și încercând să se apropie de ea. Pe fundal apare și Galba, un dresor de animale mai tot timpul beat, în căutare de cunoștințe și a cărui ultimă dresură pare a consta în a-și învăța câinele, Matto Grosso, să-l asiste în momentul morții și să-i supraviețuiască.
Dacă la început Michel își dorea să plece pentru a se putea despărți mai ușor de soția lui, în final Lydia pleacă tocmai pentru a-și limpezi gândurile, pentru a se împăca cu propriul trecut și pentru a putea eventual forma un cuplu cu Michel.
Senor Galba, deși își învățase câinele să-i supraviețuiască, este cel care nu poate trăi fără acesta astfel încât, la puțin timp de la moartea câinelui, moare și el, în timp ce celelalte animale își continuă dresura lângă cadavrul său. Iubirea este un exercițiu de “dresură” reciprocă: nu știm cine pe cine învață, iar în final, când unul pleacă, cel care rămâne are nevoie să trăiască repetând aceleași lucruri cu care a fost obișnuit; asta pare a ne spune autorul.
“Lumea exagerează întotdeauna. Te joci spunându-ţi că s-a terminat. Asculţi o arie întretăiată de flaut indian. Trăieşti singură, ca să-ţi demonstrezi că se poate. Dar priveşti un străin ca şi cum ar fi încă posibil. Şi vă aduc la cunoştinţă că mai ştiu şi că nu este destul că doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună. Când două disperări se întâlnesc, pot foarte bine să dea naştere unei speranțe, dar asta dovedeşte doar că speranţa este capabilă de orice…”
“Există întâlniri nepotrivite, asta-i tot. Cum vrei să deosebeşti falsul de adevărat când mori de singurătate? Intâlneşti un tip, încerci să-l faci interesant, îl inventezi în întregime, îl umpli de calităţi din cap până-n picioare, închizi ochii ca să-l vezi mai bine, el încearcă să se dea drept altcineva, tu la fel, dacă-i frumos şi prost ţi se pare inteligent, dacă te consideră proastă, se simte inteligent, dacă observă că ai sânii lăsaţi, i se pare că ai personalitate, dacă începe să-ţi pară necioplit, îţi spui că trebuie ajutat, dacă-i incult, ştii tu destul pentru amândoi, dacă vrea tot timpul să facă dragoste, îţi spui că te iubeşte, dacă nu este foarte înclinat spre aşa ceva, îţi spui că nu asta contează, dacă-i zgârcit, e pentru că a avut o copilărie săracă, dacă-i bădăran, îţi spui că aşa-i firea lui, şi continui aşa să dai din mâini şi din picioare ca să negi evidenţa, când de fapt sare-n ochi şi asta-i ceea ce numim problemele cuplului, problema cuplului, când nu se mai pot inventa unul pe celălalt, iar atunci apare amărăciunea, ranchiuna, ura, rămăşiţele pe care încerci să le ţii lipite, din cauza copiilor sau pur şi simplu pentru că încă preferi să fii nenorocită decât să rămâi singură.”
“Mă vei părăsi în curând, dar există clipe care au memorie. Efemerul trăieşte din scânteieri şi eu nu-i cer fericirii rentă. Am să mă uit la ceas, am să mă scol, am să mă îmbrac, am să-ţi mulţumesc: „Ai fost amabilă că mi-ai ţinut companie, timpul a trecut foarte repede, sper că vocea mea nu a deranjat prea tare vecinii.” Iţi poţi aranja la loc coafura şi reface machiajul, o să „ne venim în fire”, cum spun lucizii, acei lucizi la care numele însuşi are sonoritatea lipidelor din sânge. Este atât de banal, se întâmplă aşa de des în bâlciul nostru de mărunţişuri, se trăieşte din nimicuri, e uşor ca un voal să iubeşti, s-a întâmplat deja asta, e o chestie răsuflată, vrem să ucidem ecoul pentru că se repetă, dar ca să ne putem spune ceva din nou ar trebui mai întâi să ne smulgem coardele vocale.”
“Iubirea este o aventură fără hartă şi fără busolă, în care numai prudenţa te face să te rătăceşti”
“Nu există probleme de cuplu, există sau probleme sau cuplu”.
De altfel, cartea abundă în astfel de panseuri memorabile. Nu pot încheia fără să menționez că Romain Gary este singurul care a obținut 2 premii Goncourt: prima data cu numele de Romain Gary (el însuși un pseudonim), iar a doua dată sub pseudonimul Emile Ajar. De asemenea este de văzut ecranizarea romanului din 1979 în regia lui Costa Gavras, cu Yves Montand și Romy Schneider în rolurile principale, dar și cu Roberto Benigni (“La vitta e bella”) într-un rol de tinerețe.
BIBLIOTECA LUI DIUS 