“Scrisorar” este una din cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultimul timp.
Este concepută ca un roman epistolar în care el (Volodea) îi scrie ei (Sașa) de pe frontul unui război atemporal și aspațial. Deși exista referințe la spațiul și chiar timpul în care are loc acest război, ele sunt vagi și denotă intenția autorului de a generaliza timpul și spațiul războiului.
Ea, rămasă acasă, îi scrie lui de pe un alt front, cel al vieții de zi cu zi.
Nu cred că războiul e propriu – zis tema romanului (nu se insistă mult pe ororile lui sau, cel puțin, cu mici excepții, nu sunt privite cu foarte mare dramatism), ci mai degrabă pretextul sau termenul de comparație pentru celălalt război, cel al vieții cotidiene, cu relații conjugale sau paterne eșuate, cu depresii, cu bolile și degradarea senectuții, cu micul sau marele “infern” familial.
Ea continuă să primească scrisori deși la un moment dat primise vestea morții lui, și continuă să-și povestească viața în scrisori adresate cuiva care nu mai există de fapt. De fapt e ca un joc cu oglinzi din care ba apare, ba dispare cineva, astfel încât ajungi să te întrebi la final dacă el chiar a existat în realitate, sau e doar închipuirea ei despre ceva ce ar fi fost frumos să fie, ar fi putut fi, ar fi avut nevoie să fie.
Mi-a plăcut mult minuțiozitatea cu care sunt surprinse mici gesturi cotidiene, familiare, firești, care dau aparența realității, precum și acuitatea introspecției, a privirii înăuntrul sufletelor, poate chiar, paradoxal, cu mai multă empatie față de trăirile personajului principal feminin. Un roman epistolar scris cu multă sensibilitate, dar fără patetism.
“Privesc amurgul. Şi mă gândesc: ce-ar fi dacă şi tu, chiar în clipa aceasta, ai privi acest amurg? Asta ar însemna că îl privim amândoi. E atâta linişte în jur. Şi cum e cerul! Uite socul, şi el priveşte lumea din jur. În asemenea clipe, ţi se pare că şi copacii înţeleg tot, numai că nu pot vorbi, exact aşa, ca noi. Şi deodată simţi foarte acut că, de fapt, gândurile şi cuvintele sunt făcute din aceeaşi esenţă ca vâlvătaia asta a amurgului, sau că sunt aceeaşi vâlvătaie, însă reflectată chiar în balta aceea, sau ca mâna mea cu degetul bandajat. Tare aş vrea să fi văzut şi tu astea acum!”
“De fapt, nicio carte nu este despre moarte, ci despre eternitate, numai că eternitatea lor nu este adevărată — e un fragment, o clipă, ca o musculiţă prinsă în chihlimbar. S-a aşezat pentru o clipă să-şi scarpine labele din spate şi s-a dovedit a fi pentru totdeauna. Desigur, sunt alese clipe diferite, minunate, dar oare nu e groaznic să rămâi uite-aşa, etern, de porţelan — ca ciobănaşul care se tot întinde s-o sărute pe ciobăniţă.”
“…să nu-l asculți pe Democrit! Ca și trupurile, și sufletele se pot atinge, și nu există niciun fel de spatiu între ele. Iar oamenii ajung ceea ce au fost mereu: trup și lumină. .. Închei. Asta e tot. Tocul scârțâie pe hârtie așa cum scârțâie între degete părul bine spălat. Mâna obosită se grăbește și încetineşte, scriind aceste ultime cuvinte: fericită e corabia care a încheiat cu bine călătoria peste abisurile mării, precum pisarul cartea sa…”.
BIBLIOTECA LUI DIUS 