Despre Al Doilea Război Mondial, despre instalarea puterii sovietice în țările est-europene, despre cele mai mari drame ale secolului trecut se poate scrie și așa: cu umor, fără false accente patetice, dar totodată incisiv și critic.
Prin ochii unui copil (autorul însuși??, cu siguranță cartea are accente autobiografice) se rememorează viața unei familii în timpul celui de-al doilea război mondial și din perioada imediat următoare, cea în care regimul sovietic, cu complicitatea unor “tovarăși” – “elemente sănătoase”, se instaurează treptat. Stilul este unul pretins naiv, imitând parcă o compunere școlară (fraze simple, repetitive, care au întotdeauna subiect), dar din acuitatea cu care sunt observate amănunte, lucruri, gesturi, replici se poate reconstitui atmosfera unei lumi aflată într-o iremediabilă schimbare.
Cartea are un umor debordant pe alocuri, dar umorul este unul negru; acesta ascunde nu de puține ori dezamăgirea, disperarea. Personajele sunt pitorești, sunt redate caricatural: mama – o ființă romanțioasă, trăind însă dezamăgirea unei căsnicii care va eșua, care pare a duce în spinare toate grijile casei; tatăl – bețiv notoriu (“era în stare să toarne în el cele mai mari cantități de alcool din toată Europa Centrală – într-un anumit interval de timp, se-ntelege”), eșuat din punct de vedere profesional și care va sfârși prin a se căsători cu vecina; bunicul – un bătrân ursuz, care găsește oricând și pentru orice o replică pesimistă, sceptică, dar plină de înțelepciune și umor; mătușile – ființe bovarice, siropoase, visând la relații romantice și sfârșind în aventuri de circumstanță cu soldații ruși; unchiul – un vânător de fuste renumit pentru numărul mare al femeilor seduse. Și, în final, copilul aflat intre pubertate și adolescență, care observă, vede, aude și redă tot ceea ce se întâmplă în jurul său.
Familia trăiește împreună cu vecinii unui bloc lipsurile războiului, criza alimentară, exproprierea unei părți a imobilului care este ulterior atribuită unor tovarăși care sprijină instalarea noului regim. Dar pare a rămâne încremenită deși în jurul ei lucrurile se schimbă cu o viteză amețitoare. Familia își păstrează aceleași obiceiuri, aceleași tabieturi, dar ceea ce este mai important, același simț critic și aceeași tărie a opiniilor, deși revoluția mondială care tocmai are loc încearcă să impună tuturor un mod de gândire și de comportament (“Indiferent de toată vânzoleala, bunicul continuă să-și enunțe sentințele, mama să-și șteargă lacrimile din cauza echinocțiului de toamnă, iar mătușile să-și coasă goblenurile, chit că găseau tot mai greu ață de mătase în comerț. Dat fiind că, prin forța împrejurarilor, unele activități din familie erau întrerupte, am putut fi mai atenți la balivernele șoptite de unchiul în urechea femeilor care ne călcau pragul, dar și la aforismele bunicului și la suspinele mamei. Toate acestea se petreceau în cămăruța primitoare, singura pe care regimul ne-o repartizase din toate cele șase avute anterior, acum prăfuite și înțesate cu obiecte. În restul casei s-a instalat tovarășul Jovo Sikira, obosit după atâtea perindări pe la război. Mâncam niște amarâți de tăieței, după care ne duceam în vizite pe la alții, unde eram serviți tot cu tăieței și vorbeam despre politică. Eram o familie complet anacronică, cu fotografii vechi și frumoase pe pereți”).
Rămâne memorabilă replica locotenetului Vaculic, unul dintre tovarășii care luptau pentru instaurarea lumii noi care, într-un moment de luciditate și de îndoială față de utopia socialismului care începea să se răspândească, spune: ” Dacă treaba asta o să se împută, să ții minte că nu așa trebuia să fie”.
„Noi vom introduce în piesele clasice fragmente cu exemple pozitive de viață, că să îmbunătățim sistemul nervos al populației, dar în așa fel încât nimeni să nu-și dea seama de asta!” Bunicul a devenit curios: „Și cum credeți că o să reușiți așa ceva?”. Vaculic i-a răspuns: „Aratându-vă că viitorul este în fața voastră, iar voi nici nu vă dați seama”.
“Noi mai aveam și alte treburi de făcut în familie: tata se tot străduia să se trezească din beție, bunicul să inventeze formula chimică pentru untul artificial, mama să ne sature, oferindu-ne felii din ce în ce mai mici de pâine. Viața în familia noastră semăna cu un film, câteodata emoționant, alteori bizar, de multe ori plictisitor. Viața în familia noastră era precum o poveste citită odată, apoi uitată, sau un fragment vag dintr-un roman oarecare. Viața în familia noastră era compusă din evenimente, iar evenimentele se petreceau aproape în fiecare zi, chiar și duminica. Toate acestea aveau o singură denumire: „viață”, un cuvânt foarte des întrebuintat, rareori înteles. Noi toți aveam mare încredere în acest cuvânt, dar, mai ales, în realitatea pe care o exprima. Eram mereu de părere că viața este minunată, pe când alții ziceau că este o porcărie. Tot ce făceam mi se părea mai frumos și mai nobil decât altora. Ăștia eram noi și nu ne-am fi putut schimba pentru nimic în lume. Eram o familie adevărată. În sânul familiei noastre, se desfășura o serie întreaga de activități umane, profesii, munci utile, dar, în cazul nostru, cele mai importante erau profesiile de a fi tată, mamă și, în general, de a cultiva relațiile de rudenie. Majoritatea nu aproba muncile din familia noastră, doar prietenii ne înțelegeau. Eu aveam totuși profunda convingere că aceste profesii de familie, atât de subestimate, există: construirea societății noi din interior, din casă, din bucătărie”.
Un fel de amintiri din copilărie, dar dintr-o altfel de copilărie.
BIBLIOTECA LUI DIUS 