În anul 2022, anunțarea Premiului Nobel pentru Literatură a adus (încă) o surpriză: Annie Ernaux. Surpriză pentru cititorii români deoarece nu fusese tradusă în românește. Surpriză și pentru mine, care nu auzisem încă de ea. Așadar, îndată ce primul volum tradus a apărut la noi, m-am grăbit să-l citesc.
Volumul reunește două nuvele: “Pasiune simplă” și “Confesiunea adolecentei”. În primul este vorba despre pasiunea intens erotizată, deloc simplă, pe care o femeie trecută de prima tinerețe o nutrește față de un personaj obscur, un diplomat rus care activează temporar în Franța. Pasiunea se transformă în scurt timp în obsesie și capătă accente patologice. Femeia trăiește numai și numai în așteptarea întâlnirilor mai mult sau mai puțin sporadice cu iubitul, ajunge să raporteze orice experiență, orice trăire, orice senzație la el.
În a doua nuvelă autoarea rememorează prima sa experiență quasi-erotică petrecută la vârsta de 18 ani, în timp ce era voluntară într-o tabără de copii, experiență care de asemenea o obsedează și ajunge să o urmărească pentru tot restul vieții.
Proza este una profund interiorizată, puternic autoreferențială, redă experiențe dintre cele mai intime, dintre cele mai personale, dar este aridă, fadă, fără figuri de stil; singura sa miză pare a fi rememorarea unor întâmplări trecute din viața autoarei, rememorare în cursul căreia perspectiva se schimbă succesiv din momentul prezent, al rememorării, spre momentul evocat. Cele două nuvele se situează la limita dintre literatură (ficțiune) și jurnal intim (realitate). Singurul lor personaj este autoarea, aflată la diferite vârste. Alte personaje nu există, sunt extrem de slab conturate, aproape transparente. Locurile și personajele sunt identificate doar prin inițiale. Ele nu prezintă nicio importanță, tot ce are importanță este modul în care o anume experiență personală a marcat-o în timp pe naratoare. De fapt, nici măcar autoarea nu este personajul principal; personajele cărții sunt gândurile, senzațiile, sentimentele sale.
Aflată la o vârstă îndepărtată de vârsta narată, autoarea acționează ca un “medium”, reușind să stabilească o legătură imaginară cu “alter ego”-ul său. Lucrurile sunt privite atât din perspectiva naratoarei din momentul scrierii, cât și din perspectiva celei care le trăiește efectiv. De aceea ele sunt narate fie la persoana I, fie la persoana III. De fapt este aceeași femeie, la vârste diferite și având perspective diferite, încercând să înțeleagă cât și ce din personajul cărții s-a păstrat, peste ani, în experiența naratoarei.
Titlurile nuvelelor sunt naive, banale de-a dreptul, inspirate parcă din cărțile de duzină. Este poate semnul că naratoarea a reușit să metabolizeze pe deplin experiențele narate, să le asimileze, să se obișnuiască cu ele, să se elibereze de ele, iar faptul că a ales să scrie despre ele a contribuit la asta.
Dacă ar rămâne aici, la o scriitură onestă la persoana I (“nu pot vorbi onest decât la persoana întăi” – spunea Camil Petrescu), cred că A. Ernaux și-ar atinge mai bine ținta. Însă în tradiționalul discurs de acceptare a Premiului Nobel, scriitoarea spune că “Voi scrie ca să-mi răzbun rasa…Am crezut cu mândrie și naivitate că, să scriu cărți, să devin scriitoare, ca ultimă descendentă a unei familii de muncitori fără pământ, lucrători în fabrici și negustori, oameni disprețuiți pentru manierele lor, accentul lor, lipsa lor de educație, ar putea fi suficient ca să repar nedreptatea socială ce provine din clasa socială în care m-am născut. Că o victorie individuală ar putea șterge secole de dominație și sărăcie, o iluzie pe care școala o cultivase deja în mine, ca urmare a succesului meu academic. Cum ar fi putut reușita mea personală să răscumpere oricare dintre umilințele și ofensele suferite?…. Răzbunarea poporului meu și răzbunarea sexului meu aveau să fie, din acel moment, unul și același lucru”. E drept că A. Ernaux prezintă în scrierile sale experiențe care, într-o societate conservatoare, situează o femeie într-o poziție marginală (experiențele sexuale precoce, avortul, neglijarea propriului fiu pentru o relație “neoficială”). Însă atunci când își revendică scrisul dintr-un complex de inferioritate socială, când încearcă să confere scrisului o dimensiune socială cred că scriitoarea ratează. Nu știu dacă, la aproape 100 de ani după Virginia Woolf sau peste 50 de ani după Simone de Beauvoir mai poți scrie pe anumite teme la fel de credibil ca ele, mai poți aborda problema sexualității sau a feminității, de exemplu, la fel.
Annie Ernaux se întreabă: “Dar la ce folosește scrisul dacă nu să dezgroape lucruri, chiar și unul singur, imposibil de redus la explicații de tot felul, psihologice, sociologice, un lucru care să nu fie rezultatul unei idei preconcepute sau al unei demonstrații, ci al poveștii, un lucru care iese din pliurile întinse ale poveștii și care ne poate ajuta să înțelegem – să suportăm – ceea ce se întâmplă și ceea ce facem.” Or impresia mea este că exact asta face: reduce o întâmplare personală la tot felul de explicații psihologice, sociologice, sociale. Pentru scriitor poate avea efectul de a se elibera astfel, dar pentru cititor nu este întotdeauna suficient. Ca scriitor, nu-l poți ține pe cititor captiv propriilor tale complexe pe termen lung. Personal, prefer să păstrez această lectură in cheia unei mărturii despre memoria sentimentelor, despre cum acestea ne șlefuiesc personalitatea chiar și mult timp după consumarea lor.
“Voiam cu tot dinadinsul să-mi amintesc corpul lui, din cap până-n picioare. Reușeam să-I văd, cu precizie, ochii verzi, mișcarea șuviței de păr pe frunte, linia umerilor. Îi simțeam dinții, interiorul gurii, forma pulpelor, netezimea pielii. Mă gândeam că există o foarte mică diferență între această reconstituire și o halucinație, între memorie și nebunie.”
“Acum este aprilie. Dimineața mi se întâmplă să mă trezesc fără să mă duc imediat cu gândul la A. Ideea de a mă bucura din nou de <micile plăceri ale vieții> – a vorbi cu prietenii, a merge la cinema, a lua o masă bună – îmi pricinuiește mai puțina scârbă. Trăiesc încă în timpul pasiunii (până când într-o bună zi, trezindu-mă într-o dimineață, nu-mi voi mai da seama că nu m-am gândit la A.) dar acest timp nu mai este același, a încetat să fie continuu.”
“Am impresia că această revenire n-a avut loc. Ea nu este nicăieri în timpul poveștii noastre, doar o dată, 20 ianuarie. Bărbatul care s-a întors în seara aceea nu mai este Acela pe care-l purtam în mine de-a lungul anului în care el era aici, apoi în care eu scriam. Pe bărbatul Acela nu-l voi revedea niciodată. Totuși, această întoarcere, ireală, aproape inexistentă, este cea care-i dă pasiunii mele întregul ei sens, și anume de a nu avea niciun sens, de a fi fost timp de doi ani realitatea cea mai violentă și mai puțin explicabilă.”
“Înainte de a pleca din S., mă opresc asupra ultimei imagini, după ce copiii s-au urcat în autobuzele spre gară, după ce liniștea din prima zi a căzut brusc între ziduri și după ce a mers până în centrul orașului să vadă totul din nou. E singură, în picioare, lângă vechea spălătorie, cu ochii fixati pe fațada lungă a clădirii, acum luminată de soarele de la ora 5, de pe cealaltă față a râului. Se uită la locul în care este sigură că a fost cea mai fericită de când s-a născut. Unde a descoperit petrecerea, libertatea, corpurile bărbătești. Își dorește să nu fie nevoită să-l părăsească. Dar toți au plecat sau sunt gata de plecare, grăbiți să se întoarcă acasă. (Eu am fost poate singura care dorea ca această viață să dureze pentru totdeauna).”
“Dar știu că această fată pe cale să devoreze plângând o prăjitură cu cremă pe malul râului Orne este mândră de ceea ce a trăit, considerând neglijabile umilințele și insultele îndurate. Este mândră de experiența ei, de faptul că deține o nouă cunoaștere pe care nu o poate măsura și nu își poate imagina la ce va da naștere în ea în lunile ce vor urma.”
“Nu mă interesează de cultură, există un singur lucru care contează pentru mine, să înșfac viața, timpul, să înțeleg și să mă bucur.”
“Deja amintirea a ceea ce am scris se estompează. Nu știu exact ce este acest text. S-a dizolvat chiar și ceea ce urmăream în timp ce scriam cartea. Am găsit printre notele mele un fel de notă de intenție: să explorez prăpastia dintre realitatea înspăimântătoare a ceea ce se întâmplă în momentul în care se întâmplă și irealitatea ciudată în care se înfășoară, după trecerea anilor, ceea ce s-a întâmplat.”😕
BIBLIOTECA LUI DIUS 