Saadi este unul dintre cei mai mari poeți și prozatori persani. A trăit intre 1210 – 1292, într-o perioadă când Persia stătea sub semnul deselor invazii ale mongolilor. Este “dervișul rătăcitor” al literaturii persane și datorită faptului că, după o perioadă de formare, a călătorit în Asia Mică, Egipt, Orientul Mijlociu, fapt dedus din operele sale. Există referiri în aceste opere și la India sau Chitai (China), dar prezența sa aici nu este atestată.
Principalele sale opere sunt “Golestan (Grădina florilor)” și “Bustan (Grădina cu fructe)”.
“Golestan (Grădina florilor)” este o carte scrisă în proză ritmată și în versuri, și este considerată cea mai influentă operă în proză din literatura persană. Are un caracter profund moralizator, sapiențial, omagiind bunele moravuri și înfierând viciile care-l pândesc pe om la tot pasul, lucru ce rezultă și din structura operei. Aceasta cuprinde 8 capitole: despre ale șahilor moravuri, despre ale dervișilor purtări, despre meritele cumpătării, despre foloasele tăcerii, despre dragoste și tinerețe, despre neputință și bătrânețe, despre-nraurirea educației, despre bunul simț în adunări.
De fapt este o culegere de snoave, proverbe, pilde cu caracter popular. Saadi precizează însă că nu s-a mărginit la a culege “flori” din înțelepciunea persană, ci opera sa are o amprentă personală, originală. De altfel, Saadi prefigurează perenitatea operei sale și își dorește ca aceasta să fie izvor de înțelepciune cât mai multor generații, chiar peste veacuri: “Fie că prin vremuri stihul să-mi rămână/ când din trupu-mi pulberi vor zbura – n țărână./ Vrui să las o urm – o zugrăvită dungă/ fiindcă – n veșnicie viața nu-i prea lungă./ Poate că-ntelepții – n ruga lor fierbinte/ de-un derviș ca mine și-or aduce – aminte.”.
Lumea scrierilor lui Saadi este lumea din “O mie și una de nopți”, găsim aici pilde cu șahi, cu viziri, cu negustori, cu derviși. De asemenea câteva din povestioare sunt fabule cu substrat moralizator.
Saadi face o pledoarie pentru viața boemă, dar cumpătată în același timp, pentru înțelepciunea în purtări, pentru setea de cunoaștere și de educație, pentru traiul simplu și auster, pentru dobândirea cunoașterii prin călătorii.
“Nici călare pe cămilă nu-s/ nici, cămilă, oameni n-am de dus./ Nu-s stăpânul sclavilor și, ah!/ Nu-s nici robul vreunui padișah./ N-am nici grija unui bogătaș, nici netihna unui nevoiaș./ Trag în pieptu-mi aer din belșug,/ liber, astfel, zilele îmi duc…”.
“N-ai noroc și viața nu ți-i fericită/ după-nvățătură, ci după ursită./ Deseori vezi proștii ridicați în cinuri,/ Iar deșteptul cade, umilit, în chinuri./ Vezi cum alchimistul va-n ruini să moară,/ iar cel prost dezgroapă din ruini – comoară”. Seamănă puțin cu “Glossa” lui Eminescu, nu?
“Câinele nicicând nu mi te latră,/ un coltuc de pâine când i-ai dat;/ chiar de-o mie de-ori lovit cu-o piatră,/ binele nu-l uită niciodat’/ P-un nemernic de-l alinți o viață,/ din nimic de gât mi te înhață”.
BIBLIOTECA LUI DIUS 