Un roman de mici dimensiuni, care tratează, așa cum rezultă și din “cuvântul înainte” al autoarei, tema relației dintre emigranții iranieni și cei rămași acasă, modul, și al unora și al altora, de a se raporta la patria – mamă.
Istoria tumultuoasă a Iranului a determinat, în dese rânduri, o mare parte din populație să-și caute pacea, liniștea , bunăstarea materială și profesională pe alte meleaguri. Ajunsă la o vârstă venerabilă, cea care în roman este denumită generic Mama, împreună cu fiii și nepoții care au mai rămas în Iran, pleacă într-o stațiune de vară (al cărei nume nu este precizat) în afara Iranului pentru a se întâlni cu ceilalți copii și nepoți ai săi emigrați în SUA, Franța, Suedia.
Ceea ce trebuia să fie o plăcută reuninune de familie se transformă repede într-o dispută, agresivă uneori, pe tema modului în care emigranții sunt priviți de către cei rămași în țară și viceversa. Disputele verbale fac vizibil decalajul cultural, economic dintre cele două categorii. De asemenea scot în evidență diferențele de opinie pe teme religioase, politice. Doar intervenția Mamei îi aduce pe frați și cumnați în situația de a putea discuta civilizat, de a-și înțelege unii altora punctul de vedere, de a descoperi lucrurile care-i unesc indisolubil, dincolo de diferențele normale de opinie.
Puternica figură matriarhală întruchipează de fapt țara-mamă Iran, sfâșiată în perioada sa modernă între sisteme și regimuri politice diferite, între revoluții și războaie civile, între ideologii ultrareligioase și conservatoare și dorința de modernizare, între înstrăinarea unui număr mare de persoane nevoite să emigreze și incapacitatea de a progresa din punct de vedere material și profesional a celor rămași. Traumele individuale ale personajelor sunt de fapt traume colective ale emigranților, ale celor rămași care îndură persecuții politice, lipsuri material etc. (Foarte ușor această poveste poate fi translatată la România sau la orice țară cu o rată mare a emigrației).
Personajul central Dokhi, nepoata bătrânei și cea care relatează la persoana I povestea, este cea care observă atent fiecare personaj, fiecare replică, cea care este cea mai apropiată de Mama și care, în final, ajunge să-și elucideze condițiile morții părinților săi, oprimați politic.
Ca și celelalte romane ale autoarei, și acesta păcătuiește prin artificialitatea și tezismul dialogurilor, prin stilul prea regizoral, prea oral.
“— Păi te-așteptai ca totul să se schimbe îndată ce pui piciorul peste graniță?
— Sigur că nu, nu totul. Dar ceva s-a schimbat totuși, ai observat?
— Ce anume? Soiul copacilor?
— Nu. S-a schimbat ceva înăuntrul meu. Poate că arată totul la fel sau e chiar mai frumos, dar dincolo mă simțeam altfel. Aveam un sentiment de apartenență. Simțeam că am ceva al meu. Însă aici, chiar dacă sunt curioasă și nerăbdătoare să văd cât mai multe, nu mă simt legată de nimic. Sunt doar un spectator. Nu știu cum să explic ce simt.”
“-Patria, casa părintească… Ei au fost dezrădăcinați. N-ai auzit cum se plâng mereu că le e dor de casă?
— Da, dacă se amețesc puțin, încep să ofteze și să bată câmpii despre dorul de țară, zic că noi suntem norocoși c-am rămas în timp ce ei suferă în exil și singurătate și le e dor până și de mâzga din jgheaburile de pe marginea drumului. Ai observat că, de câte ori se plâng de dorul de casă, primul lucru care le vine-n minte e noroiul de pe străzi? Ce asociere grăitoare! Zău așa, dacă vreunul din ei zice că i s-a făcut dor de nămol, îi trag una peste gură……Sunt toți la fel. În fiecare an, rudele maică-mii vin în vizită și sunt primite cu surle și trâmbițe. Din păcate, din toată familia ei, doar noi am rămas în Iran, așa că ne revine onoarea de a-i găzdui. Așteptăm ore întregi în miez de noapte la aeroport până suntem răsplătiți cu privilegiul de a le căra geamantanele. Îi aducem acasă, scăldându-i în complimente și atenții. Ne punem toată viața la dispoziția lor. Ne luăm așternuturile în spinare și ne mutăm să dormim în hol sau pe coridor. Odată chiar a trebuit să dorm în bucătărie! Cu gesturi afectate, ne oferă câteva cadouri luate de la reduceri la a nu știu câta mână, iar noi trebuie să sărim în sus de bucurie”
“Trăiești într-o țară atât de frumoasă, povestește-mi cum e acolo. Se mai joacă copiii pe stradă? Se mai aud strigătele vânzătorilor ambulanți vara la amiază? Mai cântă oamenii pe alei și prin grădini? Mai merge lumea în serile de vară să mănânce înghețată la Podul Tajrish? Apropo, se mai găsește înghețată Akbar Mashti? Mai răsare soarele din spatele muntelui Damavand? Dimineața deschideam fereastra ca să admir cum răsare soarele de după splendidul său pisc. De-ai ști cât îmi e de dor de casa mea! Mi-aș da tot restul vieții doar ca să mă pot întoarce câteva zile acolo. Și-a întors ochii roșii, plini de lacrimi spre mare și s-a lăsat tăcerea.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 