După câteva povești ale unor scriitoare provenite din lumea arabă despre condiția femeii în societățile patriarhale și dominate de fundamentalism religios, iată și o carte stranie a unui scriitor libanez, Rabih Allamedine.
Este o relatare la persoana I a unei femei care își duce existența cotidiană în Libanul zilelor noastre. Carte stranie pentru că este foarte interesant modul în care scriitorul reușește, într-o manieră cât se poate de autentică, să împrumute personajului principal nu doar vocea unei femei, ci și trăirile și experiențele acesteia. Este poate un roman – eseu despre singurătate, sau despre cum poți să-ți petreci singurătatea cu ajutorul cărților.
Cartea reprezintă o evocare tandră (în ciuda evenimentelor istorice agitate: război civil, războaiele din lumea arabă) a Beirutului (cu harta emoțională a cartierului, a librăriei unde a fost angajată, a casei cu etaj), dar și una plină de (auto)ironie a propriei vieți a Aalyei, o analiză lucidă a antitezei între civilizații, o revoltă împotriva condiției femeii în societățile patriarhale (ea însăși victimă a unei căsătorii aranjate, eșuate după puțin timp).
Nu în ultimul rând, este o carte despre cărți. Ajunsă la o vârstă venerabilă, Aalya este traducătoare. Nu una obișnuită însă. Ea traduce literatura comparând traducerile existente din autorii preferați, însă nu traduce pentru a publica. După ce finalizează traducerea (câte una pe an), ea depozitează traducerea împreună cu edițiile din cărțile traduse. De fapt ea duce o existență profund interiorizată, reducandu-și contactele cu cele trei vecine, ba chiar și cu propria familie, la strictul necesar. Ea trăiește prin cărți și printre cărți.
Există personaje literare (gen M-me Bovary, Don Quijote) care își trăiesc viața după cea a personajelor din cărțile citite (de fapt de aici pornește drama lor: incompatibilitatea dintre viața reală și cea inspirată de cărți). Spre deosebire de acestea, Aalya trăiește sub semnul mizantropiei, al singurătății, al senectuții, dar aceasta este viața ei, liber aleasă, disecată de ea însăși, așa cum am mai spus, cu realism, umor și ironie fină. În cărți ea își găsește refugiul, justificarea sau explicația pentru modul în care își evaluează existența sa și a celorlalți. Dacă Emma Bovary de exemplu se visează printre personajele cărților citite, Aalyei îi place să trăiască printre scriitorii pe care și-i apropie traducandu-i. Și, în mod natural, preferințele ei literare merg spre autori precum Pessoa, Cioran, Kiș, Yourcenar și mulți alții. Cărțile o ajuta să-și evoce și să-și reinterpreteze viața, ba chiar să-și normalizeze relația cu propria mamă, cu rudele apropiate.
De fapt și morala cărții este una despre cum cărțile ajung să apropie, mai mult decât orice altceva, oamenii, să-i unească, îi ajută să se redescopere, să conviețuiască. În final, când din cauza unei inundații manuscrisele cu traduceri sunt în primejdie, cele trei vecine pitorești ale Aalyei (Fadia, Marie – Therese și Joumana), față de care aceasta nu avea cine știe ce sentimente și pe care prefera de cele mai multe ori să le ignore, îi sar în ajutor și împreună încearcă salvarea acestor manuscrise.
Cartea este tradusă, în mod inspirat, cu titlul “Femeia de hârtie” (în original se intitulează “An unnecessary woman”). Dincolo de aluzia la principala ocupație a personajului (traducerile), pe de o parte hârtia sugerează fragilitatea, sensibilitatea, dar pe de altă parte perenitatea, consecvența, durabilitatea. Cred că sunt atribute care îi pot fi atribuite Aalyei.
“M-am abandonat cu mult timp în urmă unei pofte oarbe pentru cuvântul scris. Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortărețele și castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acelei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M-am adaptat prin îmblânzire, deși neconvențională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fară multă dificultate în lumea mea interioară, a cărților. Transmutând această metaforă nisipoasă, dacă literatura este groapa mea cu nisip, atunci lumea reală este clepsidra mea – o clepsidră care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura îmi dă viață, iar viața mă ucide.”
“În comparație cu Orientul Mijlociu, lumea lui William Borrough sau Macondoul lui García Márquez sunt mai previzibile. Londonezii lui Dickens sunt mai demni de încredere decât libanezii. Beirutul și locuitorii săi sunt faimos și infam de imprevizibili. Fiecare zi e o aventură. Această instabilitate ne face să simțim – mă face să simt – un fior de agitație, de pericol, precum și o împovărătoare frustrare. Când trenurile circulă la timp (când trenurile circulă, punct), când ai ton de apel de îndată ce ridici receptorul, oare viața devine prea previzibilă ? Sunt germanii plictisiți de la această stabilitate esențială? Asta e explicația pentru Muntele vrăjit? E viața mai puțin antrenantă dacă ai vecini raționali, dacă nu-ți bombardează centralele electrice de câte ori au impresia că ai nevoie să fii admonestat? Este mai puțin incitantă dacă nu-ți zguduie ei geamurile și nervii cu banguri sonice produse la întâmplare, doar pentru că pot să o facă ? “.
“E foarte posibil că, la fel ca oricare fată din Beirut, și eu să fi visat la măritiș, să fi avut fantezii despre cum va fi viitorul meu soț, dar că, după ce am crescut, după ce am avut o experiență matrimonială tristă și incompletă, să mă fi reinventat, convingându-mă că nu visasem la chestiuni atât de triviale”.
“Viața mi-a fost influențată de giganți ai literaturii, filosofiei și artei, dar ce-am făcut eu cu această viață ? Ramân un fir depraf în universul tumultuos care habar nu are de mine. Nu sunt mai mult decât țărână, un vălătuc de praf – țărână în țărână. Sunt un fir de iarbă pe care calcă bocancul unui soldat. Am avut visuri – și nu erau despre a ajunge un fir de praf. Nu am visat să ajung o stea, dar mă gândeam că poate voi avea un mic rol, fără replici, într-o măreață epopee, o epopee cu un pic de calitate artistică. Nu am visat să devin un gigant, nu eram arogantă sau suferindă de iluzii de grandoare, dar voiam să fiu mai mult decât un fir de praf, poate o mogâldeață”.
BIBLIOTECA LUI DIUS 