Se face moină-n suflet, cu pâclă-mpovărată;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Şi inima, hrănită, porneşte rar să bată,
Cu sânge alb de visuri şi de melancolii …
La geamul meu stă noaptea şi vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol şi suflu-n gânduri şi-n noaptea mea-i fac loc.
Ea intră şi târăşte alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de ţigăi
Şi aburii lăuntrici iau chip de primăvară,
Cu sâni rotunzi de măguri şi coapse moi de văi.
Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuștile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Şi șesurile minţii, miriștile uitării
Le-nrourează iarba cu mii de gânduri verzi.
Pe dealurile vremii iernează neaua încă;
Dar cântă gura dulce a vântului de sud,
Momită, gheaţa-şi crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde şi pe gingeni şi-a prins sărutul crud.
Când pururi veşnicia vorbeşte numa-n şoapte,
De unde-atâta foşnet şi susure şi sfadă?
Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte
Şi-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.
BIBLIOTECA LUI DIUS 