Khaled Hosseini este un scriitor american de origine afgană. De fapt, născut în Afganistan, dar emigrat de copil, împreună cu familia sa, una de intelectuali. La apariția lor, cele 3 romane ale sale au fost best – seller – uri în SUA, și cred că acest lucru nu se datorează doar exotismului temelor abordate, ce țin de relațiile sociale din Afganistanul ultimei jumătăți de veac, de tulburările sociale și politice petrecute în această țară și de impactul pe care acestea-l au asupra vieții cotidiene a locuitorilor.
Sigur că aceste cărți au revenit în actualitate odată cu retragerea trupelor NATO din Afganistan, din vara 2021, evenimente care au readus la putere regimul taliban și diversele facțiuni politice, militare și religioase, țara fiind în pragul unui război civil și al unei crize umanitare. Situația este practic foarte asemănătoare cu cea de după retragerea trupelor sovietice din Afganistan, când regimul taliban s-a instaurat la putere, cu impunerea unor reguli foarte stricte inspirate dinttr-o interpretare radicală a religiei islamice și chiar cu sprijinirea unor acțiuni teroriste.
Romanul “Vânătorii de zmeie” urmărește povestea lui Amir și Hassan, copii în perioada anilor ’70, când în Afganistan este abolită monarhia, și evoluția lor până în zilele noastre (romanul apare în 2003).
Amir aparține tribului paștun (o castă a celor privilegiați), având o familie de intelectuali bine situați pe vremea monarhiei, care-și menținuseră statutul economic în perioada republicii democrate. Mama sa murise la naștere, iar cu tatăl său, Baba, are o relație încordată, deoarece acesta dezaprobă atitudinea pasivă și visătoare a fiului. Hassan este copilul servitorului familiei, Ali, aceștia fiind hazari (un trib oprimat din punct de vedere social). Având aproape aceeași vârstă, între Amir și Hassan se leagă o prietenie care este marcată însă de diferența de statut social a celor doi, o prietenie care are la bază nevoia de afecțiune a lui Amir pe de o parte și loialitatea exemplară a lui Hassan. Relația celor doi copii transpune de fapt raporturile sociale dintre paștuni și hazari în societatea tradiționalistă afgană.
Amir va fi urmărit toată viața de o scenă în care nu a avut curajul să-i ia apărarea lui Hassan în fața agresiunii unor băieți mai mari.
Invazia trupelor sovietice în Afganistan îi obliga pe Amir și pe tatăl său să emigreze. Aceștia ajung în SUA și se integrează în diaspora afgană, care preia în mare măsură ideile tradiționale preconcepute din țara de origine. Amir devine scriitor, se căsătorește, dar un telefon primit de la prietenul tatălui său, Rahim Khan, îl face să revină în Afganistan unde se confruntă cu umbrele propiei copilării. Ajunge să-și răscumpere toate “păcatele” copilăriei, vindecandu-și astfel traumele și remușcările.
Este de fapt un roman al Afganistanului, cu relațiile mult timp încordate între paștuni și hazari și care, în final, oferă și o posibilă soluție a conflictului istoric, în care paștunii trebuie să panseze toate rănile sociale produse în timp. Dacă vrei să înțelegi ce se întâmplă azi în Afganistan și nu găsești sau n-ai răbdare de o carte de istorie sau de geo-politică, romanul lui Hosseini poate fi un punct de plecare.
Dincolo de acest sumar, povestea este una foarte frumoasă, de un farmec aparte, pe care nu vreau să-l distrug prin repovestire. De altfel, cartea a și fost ecranizată dar, dacă ai citit cartea înainte (așa cum ar trebui), filmul iți lasă un gust amar.
Autorul descrie cu o mare sensibilitate spațiul copilăriei sale (casa părintească, cartierul, orașul Kabul) și cu realism viața diasporei afgane din America. Dar (există și un mare “dar”) povestea alunecă, de la un punct, spre senzațional, spre neverosimil, spre efecte “bollywoodiene”, odată cu întoarcerea personajului Amir în Afganistan. De asemenea sunt (prea) vizibile, pe parcursul romanului, mici trucuri predate la cursurile de “creative writing” menite să sporească oarecum artificial suspansul.
O carte despre sentimentul de remușcare, de culpabilitatea personală și colectivă, despre toleranță, despre loialitate. Noțiuni pe care cartea lui Hosseini îți permite să le translatezi ușor de la microcosmosul relațiilor personale, familiare, la nivelul unei întregi societăți.
“Plopii mărgineau aleea de cărămidă roșie, care ducea la porțile de fier forjat. La rândul lor, acestea se deschideau spre o prelungire a aleii de pe proprietatea tatălui meu…Toată lumea era de accord că tatăl meu, Baba al meu, construise cea mai frumoasă casă din cartierul Wazir Akbar Khan, o zonă luxoasă din partea de nord a Kabulului. Unii credeau că era chiar cea mai frumoasă casă din tot Kabulul.Din aleea principală se desprindea alta, mărginită de tufe de trandafiri, care ducea spre casa imensă, cu podele de marmură și cu ferestre mari. Mozaicul, ales de Baba cu mâna lui, de la Ispahan, forma modele complicate care acopereau dușumelele celor 4 băi. Tapiserii brodate cu fir de aur, cumpărate de Baba de la Calcutta, acopereau pereții; din tavanul înalt atârna un candelabru de cristal.”
“Noi, afganii, suntem un popor melancolic, nu-i așa? Ne bălăcim prea des în prea multă ghamkhori și autocompătimire. Ne dăm bătuți în fața pierderii, a suferinței, le acceptăm ca pe lucruri normale, care fac parte din viață, uneori chiar necesare.”
“Casa însăși nu mai semăna cu uriașa reședință albă pe care mi-o aminteam din copilărie. Părea mai mică. Acoperișul se prăvălise pe alocuri, iar unele țigle erau crăpate. Ferestrele dinspre living, hol și de la baia de la etaj – cea a camerei de oaspeți – erau toate sparte și peticite la întâmplare cu folie de plastic sau scânduri de lemn bătute în cuie direct în rame. Vopseaua, cândva de un alb orbitor, ajunsese de un gri fantomatic, iar tencuiala căzută pe alocuri dezvelea cărămizile de dedesubt. Treptele de la intrare se măcinaseră pe ici – colo. Ca atâtea locuri din Kabul, casa tatălui meu era însăși imaginea splendorii decăzute.”
“Amir aga, din nefericire, Afganistanul tinereții noastre a murit de mult. Bunătatea a dispărut din țară și nu mai poți să te salvezi printre atâtea omoruri. Tot timpul, numai omoruri. În Kabul, frica domnește peste tot, pe străzi, pe stadioane, în piețe, face parte din viața noastră de aici. Sălbaticilor care conduc watan al nostru nu le pasă de demnitatea și decența umană…Străzile sunt pline deja de orfani înfometați și îi mulțumesc lui Allah în fiecare zi că sunt viu, nu pentru că mi-ar fi frică de moarte, ci pentru că soția mea are un soț și fiul meu nu e orfan…..Visez că florile de lawla vor înflori din nou pe străzile Kabulului, iar muzica rubab se va revărsa din casele în care vor fierbe samovarele, în timp ce zmeiele vor pluti pe cer.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 