La câțiva ani după căderea Zidului Berlinului, în Germania a apărut un nou concept, prin calchierea termenului “nostalgie”, acela de “ostalgie” (înțelegând prin asta nostalgia Estului, nostalgia după aspecte ale vieții din Germania Democrată). Dacă ar fi să adaptăm acest concept la spațiul autohton, probabil că unul din cei mai de seamă reprezentanți ai săi ar fi Vasile Ernu.
Cred că oricare dintre noi simte o oarecare nostalgie după perioada copilăriei sau a adolescenței, în ciuda privațiunilor care au caracterizat aceste perioade, cel puțin pentru generația mea. Asta nu înseamnă că suntem nostalgici după regimul comunist.
Vasile Ernu resimte însă evenimentele petrecute în anii 1990-1991 ca o dublă ruptură: pe de o parte ruptura de perioada adolescenței iar pe de altă parte destrămarea imperiului sovietic și trecerea spre un capitalism care, cel puțin în Republica Moldova, a fost unul sălbatic. De aceea la Ernu nostalgia adolescenței se împletește cu cea după aspecte ale vieții în comunism. Ultimii ani ai comunsimului în URSS au reprezentat (așa cum îmi explică prietenul meu Nicu) din multe puncte de vedere o perioadă mai liberală, de deschidere, de cosmopolitism, o perioadă în care perestroika a oferit, pentru câțiva ani iluzia că utopia comunistă chiar poate deveni realitate, asta spre deosebire de alte țări din blocul comunist (inclusiv România). Trezirea brutală la realitatea unui regim capitalist (fie el și original) justifică metafora din titlu: câinii dingo sunt câinii domesticiți de coloniști în Australia și care au fost lăsați din nou, ulterior, în sălbăticie.
Cartea este despre acești ultimi ani ai URSS, priviți prin prisma unui adolescent basarabean, dar și, retrospectiv, prin prisma adultului ce rememorează locuri, oameni, evenimente, sentimente și care realizează tărziu că acei ani au fost ani de răscruce atât în plan personal cât și în plan istoric:
“Era ultima vară a copilăriei și prima vară a adolescenței. Din Crimeea ne-am întors foarte schimbați…Dar ne-am întors cu sentimentul unei mari pierderi și al unui nou început. Nu am știut ce am pierdut sau ce am câștigat în acea vară. Însă ne-am întors conștienți că de atunci încolo nimic nu avea să mai fie la fel. Nu mai eram copii, eram deja alți oameni.”
“Secolul XX, un secol al vitezei și al violenței, un secol al marilor victorii și înfrângeri, un secol al marilor sacrificii umane, a trecut peste noi aparent fără să lase urme. Noi eram ultima lui urmă, ultimul lui produs. Noi am venit, ultimii copii abandonați ai acestui secol, ca să o luăm de la capăt. Ca și cum secolul XX nu ar fi existat. Așa aveam să pregătim debutul secolului XXI. Dar el era încă în fața noastră. Eram obosiți să așteptăm viitorul. Eram copiii domestici ai unei mari înfrângeri. Așteptam sfârșitul. Așteptam un nou început….. Mergeam spre viitor, eram aproape fericiți și nu știam că fericirea noastră se apropie de sfârșit căci viitorul deja începuse”.
Mi-a plăcut modul în care autorul descrie periferiile Chișinăului, dar și zona centrală, într-un fel de cartografiere a propriilor sentimente în diferitele puncte ale spațiului urban; de asemenea modul în care pune în antiteză mediul lumpenproletar cu cel elitist intelectual, găștile de gopnici (copii ai muncitorilor) cu găștile copiilor de aur (ai intelectualilor), surprinzând foarte expresiv mediul de viață și preocupările fiecărora. Totul pe un fundal dominat de muzica legendarei trupe sovietice de rock Kino și de versurile textierului acesteia, Victor Țoi (chitarist și vocalist totodată), dar și de poezii ale lui Eugen Cioclea (un foarte bun poet basarabean), Bacovia și alții. Memorabilă povestea unui intelectual basarabean care, sfidând într-o manieră personală regimul, compunea discursuri sau citate fictive din Marx, care au ajuns ulterior să fie citate chiar în lucrări științifice, sau întâlnirile cu Tatiana Țibuleac, Dumitru Crudu, ajunși ei înșiși scriitori.
Memorabilă este de asemenea evocarea întoarcerii soldaților plecați în invazia sovietică din Afganistan (eveniment care, după unii, a declanșat sau a grăbit destrămarea Imperiului), foarte actuală în contextul războiului din Ucraina: “Pe ei se vedeau urmele războiului. Uniforma lor nu mai arăta a uniformă. De fapt arătau ciudat, nu mai puteai deosebi un soldat de un ofițer decât după vârstă și barbă. După ochi și atitudine. Vai, ochii lor…Ochii care văzuseră moartea de nenumărate ori arătau teribil de trist. Erau ochii celor care-și văzuseră tovarășii murind. Ochii celor care își ținuseră în brațe prietenii muribunzi. Ochii celor care văzuseră cum mor copii nevinovați: copiii lor și copiii altora. În război, copiii nu sunt ai dușmanului, sunt copiii tăi. Iar moartea lor înseamnă moartea ta. Chiar dacă rămai în viață, porți moartea lor în suflet ca pe un blestem….Se refugiau în alcool și droguri pentru că nimeni nu le oferea nimic altceva. Era singurul sens, singura alinare. Erau copiii abandonați ai Imperiului…Un război e ușor de început și al naibii de greu de terminat. Un război pornește de la o idee sau de la niște interese și se termină irational, ca un dezmăț violent. Nimeni nu mai știe rostul lui…”.
Mi-a lăsat însă un gust amar faptul că autorul recurge la clișee desprinse parcă din manualele de propagandă sovietice: comunismul care le-a oferit tuturor o slujbă sigură, o locuință (“Nu am mai văzut pe cineva care să aibă atâta timp liber cum aveau scriitorii. Practic ei erau angajați ca să aștepte salariul. Ăsta părea că e singurul lor efort. Și în timpul în care așteptau salariul înjurau puterea. Din cauza ei nu-și puteau scrie opera măreață. Comunismul le oferea un serviciu sigur, bani pentru o muncă de nimic, casă și condiții bune de viață, le oferea timp să înjure regimul și o justificare a ratării lor. După ’90 au dispărut și banii, și timpul și mai ales această justificare a ratării. Pământul a început să se învârtă repede și ei s-au înecat în propria neputință. Noroc cu descoperirea neamului și a anticomunismului”), sovieticii care au salvat popoarele eliberandu-le de fascism (“În țara care învinsese fascismul și în care exista un cult al luptei antifasciste își făceau încet apariția astfel de grupuri care răsturnau istoria și interpretările”), URSS în veșnică competiție cu SUA, din care iese câștigătoare (“Practic, la acei ani eram mai americani ca americanii, un soi de americani cu patos leninist”), comunismul ca vocație universală (“Noi eram atunci nepermis de cosmopoliți și universali, eram elemente simple ale unui universalism sofisticat”), lupta de clasă (“Niciodată să nu ai încredere în copiii de aur și mai ales să nu te comporți ca și cum ai fi din clasa lor socială. Ei sunt educați să conducă și să te trateze ca pe un vasal sau slujitor. O fac instinctiv, fără să conștientizeze.”), limba modoveneasca. Ernu pare foarte convins de ce spune, dar cred că poate fi foarte puțin convingător în fața unor cititori care, deși și-au petrecut copilăria și adolescența în aceeași perioadă, s-au detașat de mult de astfel de sloganuri propagandistice.
Vitalie Sprînceană, sociolog și activist basarabean, spunea că „Patru lucruri au rămas stăpâne în Basarabia: Deznădejdea, Alcoolul, Dumnezeu şi Moartea. Deznădejdea – traiul la nesfârşit al trecutului, Alcoolul e pentru prezent, Dumnezeu e speranţa unui viitor, iar Moartea joacă de nevoie rolul realistului”. Despre toate acestea scrie Ernu, dar și despre ceea ce le-a precedat: Iluzia, Utopia.
“La Fulgușor și Moldova toți luptau cu timpul care se oprise în loc. Pământul se învârtea al naibii de încet și ei ar fi vrut să-l pornească. Dar după ce beau puțin își dădeau seama că era mai bine să-l pornească alții, iar ei aveau să li se alăture ceva mai tărziu, după încă un rând.”
O evocare sinceră, dar cam fără stil și umor, autosuficientă și narcisistă.
BIBLIOTECA LUI DIUS 