Este al doilea volum care apare la noi după ce autoarea a fost laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2022.
Și în această carte avem o proză autoreferențială, fără personaje, aridă. Și aici limita dintre ficțiune și jurnal este una permeabilă, difuză, inexistentă chiar. Răsfoind un album cu fotografii, din copilărie și până în prezent (când spunem prezent ne referim la anii 2008, când apare cartea), autoarea încearcă să găsească în avatarurile ei de la diferite vârste elemente din istoria colectivă, în subiectivismul și unicitatea propriei ființe elemente din realitatea istorică și socială obiectivă. Ea încearcă să se detașeze de propria persoană (când vorbește despre fotografiile sale, folosește persoana III singular “ea”) și să se identifice cu un personaj colectiv, cu o generație (caz în care folosește persoana I plural “noi”), să-și generalizeze propriile trăiri, sentimente, să găsească un sens social, colectiv, propriei sale existențe, totuși unice și irepetabile: “Nu va fi o lucrare de rememorare, așa cum este înțeleasă în general, care are drept scop istorisirea unei vieți, a unei clarificări de sine. Ea va privi în sine însăși doar pentru a regăsi acolo lumea, meoria și imaginarul zilelor trecute ale lumii, pentru a înțelege schimbarea ideilor, a credințelor și a sensibilității, transformarea oamenilor și a individului….O curgere întreruptă însă la intervale regulate de fotografii și secvențe filmate care vor surprinde formele corporale și pozițiile sociale succesive ale ființei sale – constituind opriri asupra memoriei în același timp cu relatări despre evoluția existenței sale, ceea ce a făcut-o unică…”.
Născută în 1940, autoarea acoperă în carte anii celui de-al Doilea Război Mondial, perioada postbelică, anii ’60 cu revoltele care au avut loc și cu emanciparea economică, socială, sexuală care le-au urmat, războiul rece, sfârșitul comunismului, războiul din Irak, din Iugoslavia, competițiile sportive, alte evenimente politice și sociale din Franța și de aiurea, până în 2008, cu personajele vieții publice, eroii mediatici din politică, literatură, sport etc. Nu se insistă foarte mult asupra acestor evenimente sau personaje, doar atât cât să definească modul în care ele au marcat-o pe autoare și generația din care se revendică ea.
Nu pot să nu mă opresc un pic asupra perspectivei în ceea ce privește istoria și evenimentele sociale, perspectivă care este una ideologizată, asumată, de stânga dusă câteodată până la extremă, cu accente pronunțate de feminism; oscilează între un fel de comunism burghez (o butadă spune că ”cei mai fericiți comuniști sunt cei care n-au trăit comunismul”) și troțkism (cu utopia revoluției permanente). Revolta interioară împotriva mediului social din care provine se transpune și asupra temperamentului veșnic revoluționar al autoarei – personaj, cartea devenind un instrument de luptă (“…nu va scrie niciodată decât în limba ei, aceea a tuturor, singura unealtă pe care se baza în acțiunea împotriva a ceea ce o revolta. Așa încât, cartea pe care urma să o scrie reprezenta un instrument de luptă”).
Cartea trădează fascinaţia eternă a unei părți a intelectualității franceze pentru Rusia (și viceversa), sentiment alimentat de o istorie imperială similară, apetență revoluţionară comună şi de pretențiile (deseori justificate) de elitism cultural.
În consecință, imaginea despre URSS este una edulcorată (“Imaginea noastră despre URSS se schimbase, gulagul și tancurile din Praga au fost uitate, am identificat semnele asemănării dintre noi și Est, libertatea presei, …tunsoarea și costumele la modă pe care le purtau noii ruși. Așteptam, speram, ce, un fel de fuziune a comunismului și a democrației, a pieței și a planificării lui Lenin, o Revoluție din octombrie care să iasă bine. Am fost entuziasmați de studenții chinezi, cu ochelarii lor rotunzi cu ramă metalică, adunați în Piața Tiananmen”), iar portretul lui Putin (aflat la început de carieră politică) este unul îngăduitor (“Un omuleț de gheață, cu o ambiție de nepătruns, cu un nume în sfârșit ușor de pronunțat, Putin, îl înlocuise pe bețivul Elțin…”); țările din estul Europei aflate în blocul comunist stârnesc entuziasm doar pentru capacitatea de a se revolta împotriva sistemului, altfel cetățenii lor sunt priviți cel mult cu o compasiune suverană (“Est – germanii au trecut granițele, au organizat procesiuni în jurul bisericilor cu lumânări în mâini pentru a-l da jos pe Honecker. Zidul Berlinului a a căzut. A urmat o perioadă rapidă cu tirani executați după o oră de proces, cu gropi comune din care ieșeau la vedere cadavre murdare de pământ. Ceea ce se întâmpla depășea imaginația – așa că am crezut că comunismul este nemuritor – și emoțiile noastre nu urmau realitatea. Ne-am simțit mai jos de evenimente, invidiindu-i pe oamenii din Est că trăiesc astfel de momente. Apoi i-am văzut inghesuindu-se în magazinele din Berlinul de Vest și mi s-a făcut milă de ei cu hainele lor oribile și saci plini cu banane. Lipsa lor de experiență în domeniul consumului era emoționantă. Apoi spectacolul foamei colective de bunuri materiale, fără reținere sau distincție, ne-a indispus. Ei nu se ridicau la înălțimea libertății, pure și abstracte, care a fost creată pentru ei.”). Evident că, în acest context, prin opoziție față de URSS, SUA devin termenul de comparație negativ (“Statele Unite erau stăpânul timpului și al spațiului pe care le ocupaseră după bunul plac în funcție de nevoile și interesele lor….Văzând ce se întâmpla în Irak – unde în mod regulat Statele Unite înfometau și amenințau cu lovituri aeriene, unde copiii mureau din lipsă de medicamente – în Gaza și Cisiordania, în Cecenia, în Kosovo, în Algeria era mai bine să nu ne amintim de strângerea de mână dintre Arafat și Clinton…”).
Memoria personală metabolizează încet, încet istoria colectivă. Dacă la început evenimentele sunt prezentate mai amplu, spre final, cu cât ne apropiem de timpul prezent, memoria devine din ce în ce mai sacadată, asimilează mai greu evenimentele (cărora li se găsește din ce în ce mai puțin sensul), ca un hard de computer care nu mai are spațiu disponibil.
“Și tocmai cu percepțiile și senzațiile trăite de adolescenta brunetă, cu ochelari, de paisprezece ani și jumătate, scrisul de aici poate redescoperi ceva strecurat din anii cincizeci, poate surprinde reflexia proiectată de istoria colectivă pe ecranul memoriei individuale.”
“Se apropia anul 2000. Nu ne venea să credem că ne-a fost dat să trăim asta…Secolul XX se închidea în urma noastră cu bilanțuri, totul era catalogat, clasificat, evaluat, descoperirile, operele literare și artistice, războaiele, ideologiile, de parcă ar fi trebuit să intrăm în sec. XXI cu memoria goală.”
Cartea este ca un book box: în acest cadru general fixat de romanul “Anii” poți așeza, ca tematică și tehnică narativă, celelalte cărți ale scriitoarei. Este mai cursivă și mai transparentă decât cartea precedentă publicată în limba română. Aș remarca, la fel ca acolo, austeritatea mijloacelor stilistice, dublată însă de o forță și o profunzime remarcabile ale evocării. Tocmai asta a considerat juriul Nobel a fi literary correct, deși poate ce scrie nu e tocmai politically correct.
Întâmplarea face că am citit această carte după cea a lui Vasile Ernu. Se aseamănă mult, tema este acceași (memoria personală și memoria colectivă a evenimentelor istorice), perspectiva ideologică (pentru că exista una) este asemănătoare, astfel încât, glumind un pic și păstrând proporțiile, aș zice: Ce mi-i Ernu, ce mi-i Ernaux.😊
BIBLIOTECA LUI DIUS 