Khaled Hosseini spune povești și le spune frumos.
Acesta este al treilea roman al autorului afgan și este cel mai complex. Pe scurt, urmărește destinul a doi frați, Abdullah și sora lui, Pari, despărțiți de mici deoarece fetița este vândută unei familii bogate, pentru ca tatăl să-și poată întreține familia. Destinele personajelor se derulează pe același fundal al Afganistanului, începând chiar mai devreme decât precedentele cărți, încă din anii ’40 ai secolului trecut, și ajungând până în zilele noastre.Acțiunea în sine este una complexă, îmbinând mai multe fire narative, mai multe voci, mai multe personaje, mai multe planuri.
Dacă primele romane tratau condiția copiilor și a minorității hazare în societatea afgană, respectiv condiția femeii în această societate, de data aceasta acțiunea romanului se desfășoară în mare parte în afara Afganistanului, în diaspora afgană.
Cărțile lui Hosseini vorbesc însă în primul rând despre iubire: iubirea dintre prieteni în primul roman, solidaritatea și spiritul de sacrificiu ale celor două soții ale unui cizmar, dragostea fraternă în acest ultim roman. Istoria modernă a Afganistanului reprezintă doar un fundal în care personajele își consumă dramele și destinele personale. Ca și în cazul celorlalte romane, a rezuma povestirea este aproape imposibil fără a-i știrbi din farmec. Dacă n-ar fi vorba despre Afganistan, despre ceea ce se întâmplă acum acolo și despre situația tragică din punct de vedere uman(itar) a locuitorilor, autorul ar putea fi acuzat de patetism.
Din punct de vedere al tehnicii romanești, autorul reia numeroase motive din primele romane (de exemplu scrisoarea scrisă pe patul de moarte, care relevă de fapt cheia romanului), cărora le adaugă unele noi. Este un roman polifonic, în care vocile personajelor se aud câteodată direct, câteodată prin intermediul scrisorilor, interviurilor. Autorul stăpânește mici trucuri prin care incită, creează suspans, prelungește așteptarea cititorului.
Dar romanul are și numeroase neajunsuri în ceea ce privește compoziția: fire narative care nu duc în final nicăieri, nu se împletesc decât vag în acțiune; personaje insuficient conturate sau inutile, uitate pe parcurs, plimbate prin SUA, Paris, Grecia, Africa; acțiunea prea “lăbărțată”, eterogenă.
Marele merit al lui Hosseini este și cel de a ridica vălul ignoranței și de a ne aduce în primplan o țară și o societate în care de prea mult timp oamenii suferă, nu au nicio perspectivă, în care copiii sunt vânduți, mutilați, fetele obligate să se mărite de la vârste fragede, o societate în care orice efort de construcție este zădărnicit în succesiunea unor războaie civile interminabile și a unor regimuri politice și militare inumane.
“Abdullah a tras cu ochiul la doamna Wahdati, la talia ei subţire, la gura ei mică şi drăguţă, la sprâncenele ei perfect arcuite, la unghiile roz de la picioare şi la rujul ce li se asorta. Şi-o amintea acum, o văzuse cu câţiva ani în urmă, când Pari aproape împlinea doi ani. Unchiul Nabi o adusese la Shadbagh pentru că ea îşi manifestase dorinţa să-i cunoască familia. Purtase atunci o rochie de culoarea piersicii fără mâneci – îşi amintea mirarea de pe faţa Tatei – şi ochelari închişi la culoare, cu rame albe groase. Zâmbise tot timpul, punând întrebări despre sat, despre vieţile lor, întrebând de numele şi vârsta copiilor. Se comportase ca şi cum aparţinea acelui loc, acelei case din chirpici cu tavanul jos, stând rezemată de un perete plin de funingine, lângă fereastra cu urme de muşte şi lângă folia opacă din plastic care separa camera principală de bucătăria în care dormeau Abdullah şi Pari. Făcuse un spectacol din vizita ei, insistând să-şi dea jos pantofii cu toc înalt la intrare, alegând să stea pe podea când tatăl îi oferise amabil un scaun. Ca şi cum ar fi fost dintre ei. Abdullah avea doar opt ani, dar înţelesese totul.”
“Dintr-o dată, Abdullah îşi dorea ca tatăl lui să le mulţumească acestor oameni pentru biscuiţi şi ceai, să-i ia de mână pe el şi pe Pari şi să părăsească această casă cu tablourile, draperiile, luxul exagerat şi confortul ei. Puteau să-şi umple din nou sacul cu apă, să cumpere pâine şi câteva ouă fierte şi să se întoarcă de unde au venit. Înapoi prin deşert, printre bolovani, pe dealuri, iar Tata să le spună poveşti. Cu Pari în cărucior, ar face cu rândul la tras. Şi în două, poate trei zile, deşi vor avea praf în plămâni şi vor fi frânţi de oboseală, ar fi din nou în Shadbagh. Shuja i-ar zări venind şi s-ar grăbi spre ei, zbenguindu-se în jurul lui Pari. Ar fi acasă.”
“Este o după-amiază însorită. Sunt copii din nou, frate şi soră, mici, voinici, cu o privire senină. Stau întinşi în iarba înaltă, la umbra unui măr încărcat de flori. Iarba le ţine de cald, iar soarele le încălzeşte feţele, strecurându-se printre florile de măr. Se odihnesc somnoroşi, fericiţi, unul lângă altul, el cu capul pe o rădăcină groasă, ieşită în afară, iar ea cu capul pe haina pe care el a împăturit-o pentru ea sub formă de pernă. Prin ochii întredeschişi, ea priveşte o mierlă pe o creangă.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 