Nu știu cum e la alții, dar mie mi se pare că știm și citim foarte puțin din literatura popoarelor vecine, deși am putea găsi acolo scrieri de foarte bună calitate și, în plus, experiențe familiare nouă.
Gheorghi Gospodinov este unul dintre cei mai în vogă scriitori bulgari, romanul său de debut (“Un roman natural”) fiind tradus în limba română, împreună cu un altul, la editura Pandora. Este un roman experimental, alcătuit din fragmente aparent fără legătură între ele, cu exerciții destul de reușite de intertextualism.
La un moment dat autorul – narator mărturisește că își propune să scrie un roman format doar din începuturi, un roman care se generează singur (ca viața aș zice eu), sau un roman format doar din verbe. Sau să facă un film despre un om fără însușiri, despre viața de zi cu zi a acestuia, fără nimic spectaculos, de parcă viața în sine n-ar fi suficient de spectaculoasă (“O să fie un film în care eroul o să stea lungit fără rost după – amiaza. Un erou care se lălăie singur prin apartament, merge la toaletă, se uită prin ziare vechi, trage apa, cască. Poate să nu vorbească deloc. Și nici urmă de voci interioare. Un om ocupat cu propriile-i gânduri, pe care noi nu le știm. Gânduri apăsătoare în general. Cotidiene…Și mai rău. Un film leeent, în care nici măcar tragediile nu au strălucire, se sting ca un chibrit în scrumieră. O să fie doar despre un om. Un film fără mari ambiții, dacă vrei. Un film doar despre efemerul din viața asta.”).
Textul se țese monoton în jurul unui detaliu aparent biografic (?), divorțul naratorului de soția care îl anunțase că rămăsese însărcinată cu un alt bărbat: “Nu-mi amintesc să fi citit despre o situație asemănătoare. Să afli că soția ta e însărcinată cu altul se întâmplă o dată în viață, ba nu, o dată la câteva vieți. Sari, înjuri, răstorni masa, spargi vaza de flori preferată. Momentul trebuie folosit. Afară scapără fulgere. Vine furtuna. Nu se poate ca universul să rămână indiferent. Nimic din toate astea. Am încercat să-mi aprind foarte lent o țigară. Nu știam ce să spun. Nevastă-mea, zăpăcită parcă de tăcerea mea, mi-a trântit că i l-au arătat la ecografie, micuț, un centimetru și jumătate.
Nu știu ce să spun am recunoscut eu. Am rămas uimit că nu simt niciun fel de ură, sau măcar gelozie. Cum să reacționez la ceva de neconceput? Ce ai putea să mai faci?
Mi-a spus că vrea să păstreze copilul și pe mine… Cu fiecare zi care trecea, soția ta se transformă în mamă, iar tu nu puteai să fii tatăl.”.
Naratorul observă cu minuțiozitate cum propriul mediu vital se dezintegrează, cum viața de familie se transformă treptat într-o materie anorganică, informă, și aici face o paralelă între transformarea formelor de viață organică în substanțe anorganice, context în care intervențiile intertextuale sunt despre muște, al căror rol este tocmai acela de a contribui la acest proces de descompunere ( “Oamenii nu înțeleg cât e de importantă musca și cât de folositoare poate fi ea. În primul rând ea este un redactor, adică un organism care descompune substanțele organice – cadavre, leșuri, hoituri, excremente – în substanțe anorganice, care sunt asimilate de către plante…Ele sunt singurele în măsură să facă legătura între spațiul eteric și împărăția subpământeană a WC – ului. Musca este mediatorul lumii, înger și demon laolaltă.”).
La fel cu descompunerea materiei, naratorul asistă la descompunerea propriilor sentimente, a propriilor relații sociale, odată cu destrămarea previzibilă a căsniciei.
Tonul este unul (auto)ironic, amar, melancolic, uneori nostalgic, trădând mizantropia. Autorul pare a încerca să-și compună ceea ce Leonard Cohen numește foarte inspirat într-o poezie/melodie “a manual for living with defeat”.
Este un roman despre relevanța banalului, a cotidianului, despre circuitul sentimentelor în natură, un roman mult mai reușit decât multe încercări de proză mizerabilistă care au invadat spațiul literar de pe la noi după 2000.
BIBLIOTECA LUI DIUS 