Doi ochi de sticlă mă făceau să sufăr
La Ceainăria Serii de pe cheiuri.
Tu, mare,-ți vezi și-acum de obiceiuri,
Te legeni încă, lujer de nenufăr.
Am cunoscut la Danzig o femeie.
Privea absent ca-n “Crimă și pedeapsă”.
Ori soarele, ori melcul de pe coapsă
a-ntors-o către mine dinspre-alee.
Și-a ridicat ciorapul; îmi zâmbise –
și-am zăbovit sub firma violetă
a după – amiezii, muți ca-ntr-o vignetă.
Mai tremuri încă, floare de narcise?
Să nu-și înțepe-n ele vreo vioară,
medalioanele de-email și dantelă
și le-aplecă, în treacăt, de la velă
trimisul mov al soarelui de vară.
(Dintr-un poem pierdut)
Am cunoscut la Danzig o femeie.
Ploua mărunt ca – n Crimă și pedeapsă.
Surparea moale – a umbrei de pe coapsă
Stârni o velă. Negre orhidee,
pe brațe – marea-n zori îi aruncase;
visa – n nisip, vindea acuarele
la trecători, ori au strigat-o ele –
eriniile nordului ploioase.
Am scos un crin și m-a privit agale
-oprită – n pragul cafenelei scunde –
cum umblu-n zarva zalelor rotunde
din coșul cu tristeți orientale.
Profilu – n seri de neagră orhidee…
tăcerea… vorba… zâmbetul… privirea…
Și-aceleași crengi scandau nemărginirea.
Am cunoscut la Danzig o femeie…
Se lumina un yaht ieșind din radă;
se depărta ușor o pâclă rece;
Eriniilor nordului, cum trece,
le auzeam convoiul… Sieși pradă,
surpase gândul albe cataracte,
și-amiezile tăcerii statuare
înzăpezeau pe lespezi de răcoare
ca-n soarele etruscilor, Socrate.
Din lut și-azur, din abur și bucate,
mireasma solitudinilor pure
încăibăra hățișul de pădure
vărsat în somn că luna pe-o cetate.
Vindea pe străzi surâsuri și amoebe
ori ceai – în port, ori (toamna) mirodenii.
De briza mării – ncet furați și-a lenii,
sculptarăm legi de care n-o să – ntrebe
nici soarele, nici vântul. Sunt durate
ce nu răspund la nicio întrebare.
Stârnirăm legi – și ele trecătoare-
și-un yaht cețos plutea – n singurătate.
Tăcerea…mersul… foșnetul…privirea…
Din coșul cu tristeți orientale
mă – nlanțuia plângând o mână moale.
Și-aceleași crengi scandau nemărginirea.
BIBLIOTECA LUI DIUS 