O mie și una de nopți

“O mie și una de nopți” este o vastă culegere de basme arabe, care își are originea în vechi povești și mituri, acoperind un areal geografic impresionant, din Egipt, continuând în Asia Mică, Persia, Arabia, India și China.
A apărut în multiple versiuni, unele incluzând sau excluzând povestiri ce au devenit ulterior clasice, asta și datorită intrării lor în mecanismul de marketing al unor case de producții cinematografice (de exemplu Disney cu “Aladin și lampa fermecată” și “Sindbad marinarul”).
După ce în copilărie am citit o ediție prescurtată în traducerea lui Eusebiu Camilar, am revenit acum la ediția integrală, tradusă de Haralambie Grămescu. Aceasta a fost reeditată acum câțiva ani la editura ErcPress, după ce înainte de 1989 apăruse, într-o formă cenzurată pe alocuri, în faimoasa colecție bpt (Biblioteca pentru toți), în 24 de volume.
Din start precizez că traducerea mi se pare una deosebită, recurgând la un fond lexical impresionant, cu arhaisme, regionalisme folosite în toate regiunile țării, cuvinte împrumutate sau adaptate pe filiera turcească (reiz, naia – năier, zumaricale, suk etc.). Din acest punct de vedere, traducerea seamănă cu cele unanim apreciate ale lui George Murnu după epopeile Greciei antice.
Povestea – cadru este similară în toate versiunile: regele persan Shahriar află că soția sa nu îi este fidelă. O ucide și îl însărcinează pe vizirul său să îi aducă în fiecare seară câte o tânără fată, pe care, după ce își petrece noaptea cu ea, dimineața o ucide de asemenea. La un moment dat, vizirul este nevoit să i-o ducă sultanului pe fiica sa, Sheherezada, care începe să-i spună povești timp de 1.001 de nopți, scăpând astfel de a fi ucisă, ba, mai mult, înfrângând astfel furia regelui care se căsătorește cu ea, după ce, în timpul istorisirilor, îi și dăruise 3 copii.
Una din caractersiticile care i-au adus celebritatea este tehnica povestirii: povestirea în ramă sau povestirea în povestire. Practic, din firul poveștii inițiale se despică alte zeci și sute de povestiri și istorisiri, relatate de personajele poveștii, cufundând cititorul într-un labirint ce pare fără ieșire. Aceste povestiri sunt întrerupte câte o dată de Sheherezada care, “văzând zorii zilei mijind”, tace pentru a-și continua poveștile la căderea serii. De cele mai multe ori aceasta își dozează cu șiretenie poveștile, și le pregătește, creează legături între ele, sporește cu inteligență suspansul poveștii următoare, părând astfel a-și salva viața, a mai câștiga câte o zi.
Poveștile surprind bogăția civilizației persane și arabe, lumea cosmopolită din Orient (te și întrebi unde au dispărut acestea azi din țările căzute pradă fundamentalismului religios). Rareori transpar aluziv unele considerații preconcepute la adresa creștinilor sau evreilor. În același timp, poveștile consacră standarde morale foarte ridicate: practic nu există virtute care să nu fie omagiată, și nu există viciu care să nu fie criticat, ironizat.
Registrul acestor povești este foarte diversificat: sunt povestiri de mai amplă sau mai mică întindere, snoave, fabule, mici schițe. De asemenea relatările sunt presărate cu versuri care (cel puțin în această traducere) reprezintă mici bijuterii stilistice, demne de poeții persani.
O mare atenție a fost acordată scenelor erotice, cu atât mai mult cu cât acestea au fost cenzurate în edițiile apărute înainte de 1989. Acestea abundă intradevar în carte, fără însă a aluneca niciodată în frivol sau în pornografie. Ele înalță un piedestal atât frumuseții feminine cât și celei masculine, și în definitiv iubirii.
Se pot identifica, cu ușurință uneori, surse de inspirație ale povestirilor în marile opere ale antichității (asediul Constantinopolului – Constantinia pare inspirat din “Iliada”, aventurile lui Sindbad Marinarul duc cu gândul la “Odiseea”, alte povești trimit la scene sau mituri biblice, de exemplu la povestea lui Iosif și a fraților săi, sau la romane precum “Măgarul de aur” al lui Apulleius; unele povești pline de înțelepciune din lumea animalelor par inspirate din Panchatantra sau din fabulele esopiene, există la un moment dat un catehism de inspirație coranică etc.). Dar, de asemenea, “O mie și una de nopți” a servit că sursă de inspirație pentru numeroși scriitori (E.A. Poe, Naghib Mahfuz, Borges, Mario Vargas Llosa) sau artiști (baletul “Sheherezada” – Rimski – Korsakov).
Ceea ce rămâne de fapt e farmecul de neegalat al poveștilor, atmosfera plină de exotism oriental. De altfel Goethe afirma că i-ar plăcea ca în fiecare an să uite această carte și pe cea a lui Don Quijote, ca să le poată reciti mereu.
Dincolo de toate însă stă figura Sheherezadei și talentul său narativ. Uneori timidă, candidă, alteori poznașă, ironică, îndrăzneață, întotdeauna însă supusă și înțeleaptă, ea reușește să contrapună forței brute și voinței iraționale a regelui valorile umane, bunătatea, inteligența, frumusețea spiritului, oprind astfel uciderea fecioarelor din regat. Dincolo de toate sensurile și de frumusețea istorisirilor, aici este vorba despre valențele salvatoare, izbăvitoare, expiatoare ale lecturii și ale povestirii.