Cine mă cunoaște ceva mai bine știe că sunt ceea ce se cheamă un fan Leonard Cohen. I-am citit cărțile (poezii, romane), i-am ascultat cântecele, i-am pre – comandat albumele pentru a beneficia de micile cadouri personalizate ce însoțesc astfel de comenzi, l-am văzut în concert la București în 2009, i-am citit biografiile apărute în limba română (una excelentă a lui Mircea Mihăieș), am văzut filme documentare despre viața lui, soneria telefonului îmi sună pe melodia “Dance me to the end of love”; mă rog, ca orice fan normal.😊
La sfârșitul lui iulie 2016, cu doar două zile înainte de moarte, Marianne Ihlen, fosta iubită și muza lui L. Cohen din insula Hydra, primea de la acesta o scrisoare emoționantă în care scria printre altele: “Marianne, am ajuns în acest moment când suntem foarte bătrâni, iar corpurile noastre cedează. Cred că te voi urma foarte curând. Sunt în urma ta, atât de aproape, încât dacă ți-ai întinde mâna, cred că m-ai putea atinge. Știi că te-am iubit întotdeauna pentru frumusețea și înțelepciunea ta, dar nu trebuie să mai spun nimic despre asta, pentru că știi deja. Însă, acum, vreau doar să iți urez o călătorie foarte frumoasă. La revedere, prietenă dragă. Cu dragoste infinită, pe curând”. Peste numai 3 luni avea întradevăr s-o urmeze. Se sfârșea astfel una din cele mai frumoase povești de dragoste din literatură/muzică.
Polly Samson este o scriitoare și jurnalistă britanică. Este actuala soție a starului Pink Floyd, David Gilmour, compunând versuri atât pentru ultimele albume ale trupei cât și pentru albumele solo ale acestuia.
În romanul “Un teatru pentru visători” autoarea reușește să creeze o biografie romanțată, fictivă, dar totuși foarte bine documentată a cercului de artiști (scriitori, pictori, cineaști, muzicieni) care și-au găsit în anii ‘60 pe insula grecească Hydra un loc propice pentru creație, pentru un stil de viață libertin, hedonist, eliberat de încorsetările normelor sociale rigide și ale ideilor preconcepute, dar pentru care acest mod de a trăi viața și arta a constituit și resortul decăderii.
Prin intermediul unui “alter ego”, tânăra Erica, autoarea frecventează acest cerc de artiști din care fac parte printre alții cuplul de scriitori australieni Charmian Clift și George Johnston (sub patronajul cărora funcționează acest club), scriitorul suedez Goran Tungstrom, scriitorul norvegian Axel Jensen cu soția sa, Marianne, poetul canadian Leonard Cohen, care reușește să-i impresioneze pe toți cu farmecul său irezistibil (“Deși nu se laudă niciodată, Leonard are în permanență aerul unui om care e de mult, mult dinaintea ta, pe pământ. Are genul ăla de înțelepciune străveche, ce vine de dincolo de tinerețea trupului și a chipului său”).
Artiștii scriu, pictează, își citesc lucrările, dezbat cărți ale lui Sartre, Simonne de Beauvoir, Kafka etc. Fiecare așteaptă pe insulă confirmarea artistică, concretizată printr-o scrisoare de la vreun editor, printr-un CEC de la vreo redacție sau vreo rudă. Dramele individuale se transformă în dramele colective ale grupului. Certurile infinite dintre soții Johnston și Clift, puse pe seama faptului că George urma să publice un roman în care descria presupusele infidelități ale soției sale, alternează cu criza conjugală a cuplului Axel Jensen – Marianne Ihlen, care – și pune amprenta pe comportamentul micuțului Axel Jr. Artiștii își făuresc vise în fum de hașiș și opiu, sau sub influența pastilelor extatice, și le îneacă în ouzo sau retsina (vinul tradițional grecesc).
În acest context ajunge pe insulă “poetul canadian” (cum îi spun ceilalți), Leonard Cohen, cel care se va îndrăgosti iremediabil de Marianne, cel care va exercita o grijă paternă asupra fiului acesteia, Axel Jr., cel care îi vă impresiona pe toți cu farmecul, cu poeziile și melodiile sale.
Personajele evoluează între dorința ca atmosfera de libertate și beatitudine să nu se termine niciodată (“Aș vrea că vara asta să nu se sfârșească niciodată” – spune Marianne) și presimțirea sumbră a cinicului George Johnston (“Ei, când ai trăit pe Hydra nu mai poți trăi nicăieri în altă parte…. Nici măcar pe Hydra”).
Văzând biografia ulterioară a personajelor, aproape toate au sfârșit-o tragic: Charmian Clift se sinucide la scurt timp de la întoarcerea în Australia; soțul său, George, moare și el la scurt timp bolnav de ciroză; Marianne va trăi toată viața cu gloria de a fi fost muza lui Leonard Cohen, glorie pe care o va împărți ulterior cu multe alte femei; Axel Jr., fiul Mariannei și al lui Axel, vă trăi aproape toată viața în clinici psihiatrice și de dezintoxicare. Leonard Cohen e printre puținii care va extrage din această experiență doar imboldul creator, sursa de inspirație pentru romanele, poeziile și melodiile sale (unele inspirate, bineînțeles, chiar de Marianne: “So long, Marianne”, “Bird on a wire”).
Personajul – narator, tânăra Erica, folosește perioada trăită în jurul cercului de artiști boemi pentru a-și defini propria personalitate, propriul drum în viață, departe de atmosfera familială de la Londra, unde un tată nevrotic după experiența de luptător în Coreea transformase viața soției și a copiilor într-un adevărat infern.
Dincolo de poveste însă rămân descrierile încântătoare ale insulei grecești Hydra, scăldată în soare și în apele turcoaz ale Mării Egee, invadată de artiști și turiști, colorată de leandri, glicine sau bougainvillea, aromată de rozmarin și oregano; această atmosferă boemă reiese și din fotografiile din perioada respectivă ale lui James Burke.
Despre perioada respectivă am văzut și un foarte bun film documentar, “Marianne & Leonard: words of love”, care din păcate văd că nu mai e pe Netflix.
O carte fermecătoare, care te face să cauți pe google informații mai multe despre colonia de artiști de pe insula Hydra, sau să-ți dorești o vacanță acolo, unde casa lui L. Cohen a devenit loc de pelerinaj.
“Leonard se întoarce cu spatele la foc și se uită la Marianne. Ea privește în pământ și s-a făcut mai mică. Focul îi luminează gleznele, obrajii, îi face părul să licărească. El își freacă palma de barba nerasă…Vorbește ca și cum ar rosti o incantație, pe un ton grav și cumpănit, și se întoarce înspre Marianne. Marianne ridică privirea spre el și zâmbesc amândoi. Ea coboară iar privirea. Toată lumea tace. Noaptea își ține răsuflarea. Peste puțin timp, Leonard, aproape în treacăt, îi spune Mariannei că o să vină și el cu ea cu mașina până la Oslo. Mă uit la el și îl văd cum își așază chitara pe genunchi și începe iar să cânte melodia dulce – amăruie pe care am auzit – o mai devreme pe țărm. Tot timpul cât cântă nu-și poate lua ochii de la chipul ei, nu e de mirare. E radioasă, surâde transfigurată, ca o sfântă care tocmai a fost salvată de la execuție. În ochi îi dansează focul, el cântă la chitară. ”
“Portul insulei Hydra apare brusc în fața noastră, spectaculos, ca și cum cineva ar fi tras o cortină fixată între munți. Simetria zidurilor de piatră și a vilelor alcătuiește o formă perfectă de potcoavă în jurul apei, iar casele albe, etajate, amintesc de gradenele unui amfiteatru. E o iluzie născută din stanca golașă, un teatru pentru visători. Mă uit spre munți, apoi spre ziguratul de case și înapoi la bărcile colorate ale portului și, pentru prima oară de când am părăsit Londra, sunt fericită. Mă și văd cutreierând dealurile împădurite, croindu – mi drum printre terase și pâlcuri de pini. Stânci de culoarea mirodeniilor, arbuști, tufișuri galben acid, ierburi. Acoperișuri portocalii ascuțite și case albe ca sarea ce se înalță către zei, cu fața către port. ”
BIBLIOTECA LUI DIUS 