Autoarea este unul din intelectualii de marcă ai Iranului, deși evenimentele politice din țara natală au silit-o să emigreze în SUA, unde și-a continuat cariera literară și didactică (fiind profesor universitar de literatură comparată). A captat atenția publică cu titlul “Citind <Lolita> în Teheran” (numai titlul sună comercial, cartea este una deosebită prin sinceritatea mărturisirii).
În “Lucruri nespuse” ea face o triplă introspecție: a propriului eu, a propriei atmosfere familiale și, în același timp, a societății iraniene. Cartea are un caracter autobiografic declarat, asumat, întărit de fotografiile – document cuprinse în volum. Autoarea nu este una oarecare: provine dintr-o ilustră familie iraniană de politicieni din vremea regatului. Tatăl său a fost primar al Teheranului, fiind întemnițat și persecutat pentru convingerile sale politice, iar mama – una din primele femei ce au acces în Parlamentul Iranian. Aceasta este însă doar fotografia. În spatele ei se ascund relații de rudenie complicate, drame, frustrări ascunse și o atmosferă de infern familial (“…toate familiile sunt nefericite, dar fiecare este nefericită în felul ei”).
Aflată în SUA, autoarea încearcă prin acest exercițiu de (psih)analiză literară să-și elucideze pe de o parte relația veșnic încordată cu propria mamă, relație pe care doar spre sfârșitul vieții mamei reușește s-o îmbunătățească, iar pe de altă parte relația cordială cu propriul tată, chiar dacă acesta, spre sfârșitul vieții, îi provoacă dezamăgiri. Apoi analizează relația dintre părinții săi, dintre rudele sale. Toate acestea proiectate pe o imensă scenă care, temporal, se întinde pe mai bine de un veac, de la începutul sec. XX până în anii noștri iar, din punct de vedere istoric, se situează în Iranul bântuit de toate evenimentele ce au marcat această perioadă: revoluția constituțională, Revoluția Albă, instaurarea Republicii Islamice, războiul cu Irak.
Relatarea nu este însă una seacă, neutră. Cu mult rafinament și cu un evident talent literar, personajele reale devin aproape personaje literare. Mai mult, autoarea își narează viața ca într-un veritabil bildungsroman, un roman al propriei deveniri nu doar profesionale ci, mai mult decât atât, al unei deveniri umane. Autoarea – personaj principal pare, în final, a înțelege, a se împăca cu sine, cu propria familie, mai mult, cu istoria țării sale.
Nu în ultimul rând și inevitabil, cartea abordează problema condiției femeii în societatea iraniană, în cursul transformărilor socio-politice ce au avut loc. Deși a avut șansa să crească și să se formeze într-o familie modernă, să studieze în străinătate, autoarea este înconjurată de idei preconcepute legate de rolul femeii în societate, de limitarea accesului la studii, de căsătoriile încheiate la o vârstă fragedă (inclusiv prima căsnicie, eșuată, a autoarei fiind una de conveniență). Este înconjurată practic de o mulțime de femei care, neavand condiții de a studia sau de a munci egale cu bărbații, eșuează. Toate aceste probleme se acutizează odată cu instaurarea Republicii Islamice. Prin vocea uneia din mătușile sale, autoarea deplânge modul în care femeile nu reușesc să-și realizeze potențialul real în societatea conservatoare: “Încă o femeie deșteaptă care s-a irosit…”.
Este mărturia unei conștiințe treze, implicate, atente, empatice față de suferințele celor din jur și ale propriului popor, care-și cultivă sentimentul de revoltă ca o armă împotriva nedreptății, a discriminării pe criterii politice sau de gen care domină o societate aflată sub semnul fundamentalismului religios.
“Vorbeam despre trecutul nostru, despre mame, soți, iubiți, probleme, iar uneori bârfeam pur și simplu. Mai apoi, în ultimii ani petrecuți la Teheran, m-am alăturat altui grup similar de femei. Dorința noastră de a vorbi despre noi înșine era foarte sinceră, și treceam firesc de la chestiunile personale, la cele politice sau intelectuale. Uneori ni se părea că, deși aveam mult mai multe șanse și libertăți decât mamele noastre, problemele cu care ne confruntam erau de fapt aceleași: soți abuzivi, dragoste neîmpărtășită, sentimente de vinovăție față de conflictul dintre muncă și familie, probleme și resentimente sexuale. Am început să vedem aceste grupuri ca pe propriile familii, pe unii simțindu-i mai aproape, pe alții mai distanți, cu toate problemele, atracțiile și contradicțiile pe care le implică familia”.
“Neînțelegând mai întâi de toate că vălul nu era o simplă bucată de pânză, pentru mulți bărbați și femei căpătase o anumită semnificație spirituală și, pe deasupra, asta nu se referea la ce simțeam eu față de bucata respectivă de pânză, deși ar fi trebuit să fiu liberă să îmi exprim sentimentele. Asta se referea la libertatea alegerii. Nici un regim, nici o autoritate nu avea dreptul să-i spună unei femei cum să se raporteze la Dumnezeu”.
“Mama nu s-a așezat pe jos lângă mine. Pe când eu luam la rând fotografiile din valiză, ea intra și ieșea din cameră, aruncând din când în când câte un comentariu despre vreo fotografie. Am pus deoparte câteva fotografii. Îmi dădeam seama că nu era cu putință să păstrez momentul acela: copiii afară pe balcon, mama aproape împăcată cu mine, o senzație de bine și de apropiere cum nu mai simțisem de zeci de ani.”
Recomand.🙂
BIBLIOTECA LUI DIUS 