Hafez este recunoscut ca fiind cel mai mare poet persan. A trăit între 1325–1390, fiind înhumat într-un mausoleu aflat în orașul Shiraz, într-un parc public (la fel ca al lui Saadi).
Popularitatea sa în Iran este extraordinară, oamenii adunându-se în jurul mausoleului său în parcul în care este situat pentru a-i recita poeziile. În multe familii iraniene, în noaptea Anului Nou persan sau în nopțile echinoxiale sau solstițiale cartea lui Hafez este așezată pe aceeași masă cu Coranul, fiind citite poezii de Hafez înaintea pasajelor din Coran.
A cultivat gazelul (ghazalul), poezie cu formă fixă alcătuită din distihuri în care versurile primei strofe și al doilea vers al strofelor următoare rimează între ele. Aceste poezii au fost adunate în lucrarea “Divan”.
Culegerea de față adună 100 din cele peste 500 de gazeluri ale lui Hafez, în traducerea lui Otto Starck.
Versurile lui Hafez sunt de o mare sensibilitate, iar din ele răzbate o stare de melancolie, de alean.
Există câteva mari teme ale liricii lui Hafez: iubirea, natura, trecerea ireparabilă a timpului dar, peste toate, vinul. Vinul reprezintă calea spre mântuire, calea spre iubire, calea spre înțelepciune, calea spre veșnicie dar, totodată, și mijlocul de a trăi clipa.
De fapt, preamărind iubirea senzuală și vinul (prohibite de Coran), poezia lui Hafez își dezvăluie și dimensiunea ”iconoclastă”; nu puține sunt cazurile în care poetul ironizează sau denunță fariseismul îndrumătorilor religioși.
“O, fața lumii are chipul tău, căci tu porți tiara – frumuseții,/și-obrazul tău e centrul și pivotul și comoara – frumuseții.// În ochii tăi cei beți ascunse-s tainele magiei,/și-n netihniții tăi zulufi văd tihna statuară- a – frumuseții.// …Și puful buzei , ca o viorea, mereu e fraged,/căci apa vieții – o poate bea doar din fântâna clară – a – frumuseții.”
“O, blând zefir, mireasma de pe-al ei meleag – adu-mi!/Și tihna sufletului c-am ajuns pribeag – adu-mi// …Cum suferința despărțirii m-a îmbătrânit,/ c-o mână tinerească vinul ce mi-i drag – adu-mi//…O, nu lăsa pe mâine bucuriile de azi/și de la curtea sorții un firman și-un steag adu-mi…”
“Prin trecătoarea – ngustă – a mântuirii umblă singur!/ În mână ține cupa!Ce-a murit nu mai învie.//Mereu să mângâi pletele acelui chip de lună/ căci soarta de e rea sau bună, steaua doar o știe.// Cu ochii minții tu scrutează trecătoarea vieții,/căci lumea și-ale lumii fapte n-au vreo temelie.//…Poți dărâma orice zidire în afara celei/ ce-o – nalță dragostea, că ea să dăinuie-n vecie.// Hei, pe Hafez voi treaz nicicând nu-l veți găsi vreodată! Mereu e beat de vinul dătător de veșnicie. ”
“Când prin grădină bate-un vânt din paradis/Dă-mi vin și-un chip de hurie, văzut în vis”
“Sihastre, nu mustra bețivi și derbedei!/Păcatul altora cu tine n-o să-l iei//Ce-i dacă-s bun sau rău? Te du pe drumul tău!/Culegi ce-ai semănat – e-o vorbă cu temei.//…Toți vor câte-o iubită, fie trezi sau beți./Iubirea-n toate-i. Ce biserici! Ce moschei!// N-am fost gonit doar eu din al credinței cort/ și tatăl raiul l-a schimbat pentru-un bordei.//…Hafez, în ziua morții, cupa de-o vei prinde-n mâini,/Din crâșmă vei ajunge – n rai, așa cum vrei”
“Eu sunt cel pentru care crâșma locul de-nchinare – este/când ruga dimineții a crâșmarilor urare este.// …Colind moschei și crâșme în nădejdea contopirii/Mi-e martor Dumnezeu c-aceasta singura-așteptare – este”
“De la moschee drept la crâșmă dascălul s-a dus./O, frați întru credință mai aveți ceva de spus?//Cum oare să ne-ntoarcem iar fața către Kibla,/când dascălul spre crâșmă – a – ntors-o și-i cu gândul dus//În crâșmă magilor cu toții de ne strângem, soarta//din prima – zi – a – lumii acest drum ni l-a impus.”
“Să-mi lumineze cupa roșul vin la ospeția – mea!/ Cobzare, cântă-mi, ca să-mi pară lumea în sclavia – mea!/ În cupă se răsfrânge chipul fetei îndrăgite…/Voi toți habar n-aveți ce fericire – mi dă beția – mea//…Vai, cu nimic n-o să m-aleg la Ziua Judecații,/ căci vinul nepermis a fost tot timpul avuția – mea”.
BIBLIOTECA LUI DIUS 