Selim – Ion Barbu

El a venit când, singur și mic, în pragul ușii
Îmi răcoream la vântul de-amurg obrazul-jar,
Când – ghindă cafenie – picau jos cărăbușii,
Când era zarea frunză uscată de stejar.

Cu țâțe tăvălite-n funinginea din slavă,
Tot mai aproape norii – ei mă-nțărcau întâi;
În somn plîngeam să-mi șteargă priveliștea hârlavâ
Și piroteam pe prispă cu pragul căpătâi.

Dar fete mai lățoase, mai cornorate, turmă
Nășteau sub țarc de gene și se prindeau în șir
La hora dezmățată a spaimei, ce se curmă
Târziu, când mâini de lună presară tibișir…

Și haimana, și pururi încăierat cu vântul:
Din târg, în mahalale: din Șchei, în vreun cătun,
Un strigăt de-nserare își trăgăna cuvântul
Ca o manea de moale, și larg: “Hai, braga bun”.

Hazliu și larg, ca turul ce-l vânturau șalvarii,
Așa sporea un strigăt. Și iaca: ochi gălbui
Printre uluci, în umbră, rotiră icusarii.
(Amestecul și aspru, și blând, din ochii lui!)

Săgețile zvâcneau în puf de rugă.
Să nu urmez chemării adânci aș fi putut?
La namilă din poartă m-am năpustit în fugă,
Obrajii să mi-i sprijin pe palmele de lut.

Giugiuc, mi-am zis, iar ochii priviră mai cruciș.
De mult n-a fost la turcul atât aliș-veliș…
Zi darnică, de lapte și miere, aferim!
Hai, ia ce vrei din coșul lui Haivada Selim.
Și trase mucavaua panerului turtit…

Ca sculele-n sipeturi, așa mi-ați răsărit,
Alvițe rumenite, minuni de acadele
Sticloase – numai tremur, văpăi și ape, ca
Ocheanele de limpezi, de mici, la fel de grele…
O rază prăfuită prin toate furnica.

Și dârdâind sub bruma și colții de migdale,
Rahatul părea urmă de-ngheț după topit.
Un candel cât o nucă, prin perne de halvale,
Dormea-n trandafiriul lui șters și aburit.

(Rasfrângeri vechi… Cuvântul ne-ncăpător nu poate
Să zică iazul verde ce-mi tremurați și-acum…
Biet turc legat de biete cleștare…) Dintre toate,
El candelul mi-alese, apoi, adus a drum,

Porni mânat de seară și înghițit de cale,
Târând opinca-ntoarsă și creață, fără spor,
Cădelnițând din coșul cu dulci zaharicale,
Din donița-nflorită lovită de picior…

Acolo… noapte, uliți și vaguri suburbane
Topiră pe-ndelete năluca lui Selim.
În candel, pânza lunii se răsuci – turbane –
Și-o stea ilic de umbră cusu cu ibrișim.