Printre poeții lirici sau mistici persani, care au reușit să toarne în forme fixe specifice expresii poetice de o sensibilitate aparte, Firdousi (935 – 1025) se distinge ca un creator epic prin excelență. Este considerat poetul național al Iranului (dar și al Uzbekistanului sau al Afganistanului) sau “Homer al Persiei”.
Opera prin care a rămas în istoria literară a țării sale și în cea universală este “Șah – Name”, tradusă la noi prin “Cronica șahilor” sau “Cartea regilor”. Este o epopee vastă, care urmărește succesiunea șahilor în istoria Persiei, de la facerea lumii până la cucerirea Persiei de către arabi. Epopeea adună legende, mituri ancestrale, snoave, povestiri populare.
De fapt, însăși scrierea epopeii de către Firdousi rămâne învăluită într-o frumoasă legendă (relatată într-un poem de către însuși poetul german H. Heine). Adus la curtea șahului Mahmud Gaznavi pentru a continua opera poetului epic Dakiki, Firdousi se angajează să scrie o amplă epopee a istoriei persane, urmând să obțină în schimb de la șah câte un ban de aur pentru fiecare vers (în alte legende: atât aur cât poate duce un elefant). Odată terminată epopeea, care conține 120.000 de distihuri (adică 60.000 de versuri), clevetitorii din jurul șahului îl conving pe acesta că răsplata promisă este mult prea mare, astfel că Firdousi primește în loc de bani de aur doar bani de argint, având, bineînțeles, o valoare mai mică. Acesta dă toți banii unui hamamgiu (pentru o baie la hamam) și unui bragagiu (pentru o bere) și părăsește pe ascuns cetatea. Nu înainte însă de a scrie, în preambulul epopeii, o satiră mușcătoare la adresa zgârceniei șahului Mahmud, pe care o pune pe seama faptului că este fiu de sclavă (“Crai dac-ar fi fost și tatăl/lui Mahmud, atunci încai/ însuși era crai și-n creștet/mi-ar fi pus cununi de crai./Muma craiului, crăiță/de-ar fi fost din neam în neam,/astăzi în argint și-n aur/până la genunchi ședeam…/Dintr-o sclava n-o să-ți iasă/ făt de lume lăudat/chiar de-o fi s-ajungă tat-său/cap de șah încoronat…”). Rătăcește prin cetățile din jur, urmărit de mânia șahului, deoarece faima și notorietatea satirei le întrec în scurt timp chiar și pe cele ale epopeii. Tărziu peste ani, când șahul Mahmud își dă seama de greșala făcută, îi pedepsește pe sfetnicii săi pizmași și îi trimite lui Firdousi, acum bătrân, aflat în localitatea sa natală, Tus, toți banii promiși și alte daruri. Ironia sorții face ca, pe străzile orașului, convoiul cu darurile trimise să se intersecteze cu convoiul mortuar al poetului.
Comparația cu Homer nu este una exagerată. Firdousi dovedește în această epopee o forță epică deosebită, dar și un dar poetic specific. Descrierea bătăliilor sau a luptelor intre conducătorii oștilor poate oricând rivaliza cu cele din “Iliada”.
Epopeea se deschide cu o “Predoslovie” în care se aduce o laudă înțelepciunii și care continuă cu o cosmogonie, cu crearea Soarelui (“Când din Răsărit el urcă și coboară spre Apus/dinspre Răsărit, hoțește, Noaptea-și saltă capul sus!/Niciodat’ c-un pas nainte nu și-o iau; în Univers/nimic nu e mai cuminte decât veșnicul lor mers”), a Lunii (“E o lampă pregătită să lumine-al nopții hău…”). Poetul prezintă modul cum a cules legendele din bătrâni și cum le-a potrivit într-o epopee despre care e convins că va fi pomenită și peste generații (“Ascultandu-i, făurit-a hronicul vestit, și-astfel/umbr-aducerii-aminte, fericit, lăsat-a el,/printre oameni, și o lume pe de-a pururi laude-l”).
Autorul îi trece în revistă pe toți regii, începând cu cei mitici, învăluiți în misterul primordial (Kaiumors, Hușang, Geamșid) și continuând până la dinastia glorioasă a Keianizilor (din care fac parte printre alții Kei Kavus, Kei Kosro, Goștasb), terminând cu nefericitul șah Yezdegherd, care este înfrânt de califul Omar, iar țara sa este cucerită de arabi.
Ca în orice cronici istorice, apar și aici istorisiri cu conducători înțelepți, viteji, dar și conducători nedemni, slabi, lași, intrigi de palat, fapte de vitejie sau modalități istețe de a ieși din situații periculoase. Modele de vitejie și înțelepciune sunt Rostam și Bijan, conducători ai oștilor persane.
Figura lui Rostam este una mitică. Viteaz și înțelept, el este un erou care întrunește deopotrivă calitățile lui Ahile și ale lui Ulise. Este un personaj tragic, ajungând în final să-și ucidă pe câmpul de luptă propriul fiu, Sohrab. Predoslovia la această poveste reprezintă o meditație pe tema morții, a neputinței de a ocoli predestinarea: “Dacă moartea ne e dată de ce și nedreapt-ar fi/și de ce-ar stârni atâtea bocete și jeluiri/….Dar de este-adevărat/că iți afli după moarte un mai nimerit lăcaș,/dacă trebui’ să te bucuri de odihna cea de veci/în cealaltă lume-atuncea și cei tineri și cei bravi/trebuie să proslăvească moartea mai presus de-orice/și să nu-și mai frece fruntea de țărână spre-a cerși/o viață cât mai lungă…./Suflul morții e asemeni unui foc mistuitor/ce nu cruță nici pe tineri și nu cruță nici bătrâni…”
De altfel, întreaga epopee cuprinde numeroase meditații pe teme precum moartea, deșertăciunea (“…O, stăpân flămând de faimă!Dacă-n inimă dorești/să te simți ferice, cată clipa dulcelui răgaz./Nu mai vreau de-acum coroana de pe fruntea-atâtor șahi,/Nu vreau tron, nu vreau putere, nu vreau faimă și nici oști,/Nu mai vreau eu nici Iranul, nici Apus, nici Răsărit/și nici larga față-a lumii!O domnie de-o sfârși-n/dezbinări va fi o cinste, biată, vrednică de plâns!Chiar când însăși nalta boltă -a cerului iți va purta/șeaua la sfârșitul vieții vei avea ca așternut/doar atât: o cărămidă. Dacă-n tron, peste Iran,/șah am fost, mă leapăd astăzi de coroană și de tron…”), vremelnicia gloriei și a puterii (“Din păcate asta este legea-nșelatoarei lumi:/când i te-ai suit pe creste dindărătul lor găsești/O prăpastie adâncă!Șahul cât înlănțuit/de noroc a fost și tronu-i se înalță până-n slăvi/acum are într-o moară adăpost, într-un ungher/după miere,-acum otravă. De ce inima să-ți legi/de-un lăcaș plin de-amăgire unde-ntr-una în urechi/ropot de plecare sună, sună și auzi strigând:/ – Hei, destul cu pregătirea!Lespedea dintr-un mormânt/este singurul tău scaun, singurul ce l-ai păstrat?”).
Remarcabile sunt în epopee scenele de luptă hiperbolizate, de o grandoare ce amintește de epopeile homerice (“…acest viteaz/care se bătea cu divii prinse-n mână lancea sa,/prinse arcul și arcanul și-uriașul buzdugan;/sângele-i fierbea în vine; se urca pe telegar,/ scoase racnetu-i războinic, sulița și-o înhăță./Și porni la bătălie ca un elefant stârnit./…Și se năpusti spre țarcul corturilor șahului/ și târî cu sine-n lance o fâșie de brocart./Ne-nfricate căpetenii se ascunseră de el,/ca măgarii cei sălbatici când văd ghiare mari de leu/…Se încovoie din scară și năprasnic începu/ izbituri să dea cu fierul lăncii sale de-au sărit/șaptezeci dintre țărușii țarcului ce-mprejmuia/corturile lui Kei Kavus, multe prabușindu-se,/și sunară pretutindeni trâmbițe…”).
Nu în ultimul rând aș remarca traducerea lui George Dan, făcută după traducerea franceză, e drept. Dar traducerea abundă în termeni arhaici, în regionalisme, în construcții lexicale azi perimate, ceea ce cred că transpune intenția autorului care, într-o țară aflată deja de secole sub stăpânirea arabilor, a dorit să scrie o epopee care să redeștepte, fie și pentru puțin timp, tradiția veche a limbii și a civilizației Persiei preislamice.
BIBLIOTECA LUI DIUS 