La sfârșitul sec. XIII în Florența se manifestă un nou curent literar, „dulcele stil nou” (il dolce stil nuovo). Acesta a fost conceptualizat și denumit ca atare de cel mai de seamă reprezentant al său, Dante Aligheri, în Cântul XXIV din “Purgatoriul” (a doua carte a “Divinei Comedii”). Adnotând traducerea românească a lui George Coșbuc din Dante, Ramiro Ortiz (istoric literar, exeget al operei lui Dante) spunea despre acest curent literar: “caracteristicile acestei școli, care și-a luat numele de la acest vers din Dante, sunt sinceritatea inspirației și o concepție nouă a iubirii, nu mai curat cavalerească ca a provensalilor, dar socotită ca o dorință de perfecție morală, trezită, într-o inimă aleasă, de frumusețea feminină, socotită ca o rază a frumuseții divine” .
Din punct de vedere al limbajului, acest curent a consacrat definitiv dialectul toscan, care stă la baza limbii italiene culte. Din punct de vedere al tematicii, se bazează pe o lirică a iubirii, unde iubirea devine un concept filosofic, metafizic, moral. Ea reprezintă de fapt o treaptă în evoluția spirituală a omului, un privilegiu pe care-l au doar sufletele înzestrate cu demnitate, cu puritate, cu noblețe sufletească, mijlocind o legătură directă cu divinitatea.
Francesco Petrarca (1304 – 1374) este unul dintre cei mai importanți poeți italieni aparținând cumpenei dintre Evul Mediu și mișcarea renascentistă. În 6 aprilie 1327 o întâlnește pe Laura (momentul primei întâlniri este redat într-un sonet astfel: “În șase – aprilie – omiesitreisute/ și douăzecișișapte dimineața/ intrai în labirint fără scăpare”), într-o biserică din Avignon, iar cea mai de seamă operă literară a sa începând din acel moment va fi închinată iubirii sale pentru aceasta. Redactează astfel “Canțonierul”, o culegere de 366 de texte lirice (în cea mai mare parte sonete sau alte poezii cu formă fixă) împărțite în două capitole: “Întru viața Madonei Laura” (263 de texte), respectiv “Întru moartea Madonei Laura” (103 texte)
Poetul evocă în dese rânduri momentul întâlnirii cu Laura, perceput uneori în mod fatidic, alteori în mod providențial: “O tânără – am văzut sub verde laur/ mai albă și mai rece că zăpada/când n-o răzbește soarele cu anii;/cuvântul ei și soarele din plete/mi-au săturat atât de darnic ochii,/c-o văd mereu, cum vezi din larg limanul.”
Chipul Laurei este unul diafan, angelic, înconjurat parcă de o aură mistică asemeni portretelor renascentiste, ea întruchipează în mod hiperbolic toate virtuțile și trăsăturile nobile de caracter: “Grație cum rar din cer ni se cuvine,/virtuți cum n-a văzut umana ginte,/sub păr de aur înțeleaptă minte/și – ntr – o copilă frumuseți divine// vrajă și farmec cum sunt prea puține,/cântare ce – ți pătrunde – n simțăminte,/ ușorul mers și suflul ei fierbinte/ce știe – asprime și trufii să – ncline// frumoșii ochi ce te-mpietresc ca smalțul/și limpezesc abisul cu lumine/și fură inimi când sclipirea-și plimbă,// dulceața vorbei, gândul ei înaltul/și frânte-n piept suavele suspine/sînt toate vrăji și toate mă preschimbă”.
Numele ei îi evocă poetului jocuri de cuvinte și semnificații dintre cele mai diverse: aur (l’oro – în italiană), nimb/aură dar și adiere/boare/respirație (l’aura – în italiană), însă cel mai des laur/dafin (lauro – în italiană). Laurul este simbolul nobleței, al distincției, al purității, al perfecțiunii, dar și al vieții veșnice (dat fiind că rămâne verde și iarna). De altfel Petrarca face dese referiri la legenda nimfei Daphne săgetată de Amor și preschimbată în laur din cauza iubirii sale pentru zeul Apollo.
Poetul se află într-o răfuială perpetuă cu zeul Amor, căruia i-a căzut pradă atunci când a zărit – o prima dată pe Laura: “să cânt cum am trăit în libertate/sfidând pe Amor ce-ntr-ascuns lovește,/și să mai spun ce crunt mă dușmănește…”, “Trecuseră mulți ani de când drept țintă/mă luase-Amor pentru întâia oară/anii mei tineri începeau să-ncline/și inima simțeam cum mi-o-mpresoară”, “Să judeci ziua doar în faptul serii,/s-ar cuveni, și viața abia când moare./Căci pricepând dușmanul meu c-oțelul/săgeților zvârlite nu mă-nseamnă,/chemă să-i sară-n ajutor o doamnă/și-n fața ei nici vrerea mea, nici zelul/n-avură preț, nici dorul de iertare.”
Tonul poeziilor alternează între optimism exuberant și meditație sumbră, cinică, pesimistă, între interogație dubitativă și afirmații sentențioase. Sentimentul iubirii transpus în chipul Laurei îi oferă poetului prilejul meditației asupra rostului vieții, asupra morții, asupra virtuților și păstrării purității și nobleței spirituale, asupra credinței, asupra scopului creației artistice. Unele canțone (puține, e adevărat) abordează chiar teme sociale, combătând viciile societății corupte, sau chiar politice, poetul pledând pentru întoarcerea sediului papalității de la Avignon la Roma.
Dar mai presus de toate, versurile lui Petrarca vorbesc despre iubire în toate registrele ei: iubirea care speră, iubirea deznădăjduită, iubirea melancolică, iubirea exuberantă, iubirea castă, platonică, iubirea pătimașă dar și iubirea cerebrală, rațională, iubirea care iartă și se supune, dar și iubirea care se revoltă, iubirea răbdătoare. În primul rând însă, și aici apare influența poate mai târzie a dulcelui stil nou, iubirea reprezintă calea spre mântuire, spre stadiul suprem de înălțare spirituală: “Vederea ei (a Laurei) mă rupe-ncet de gloată/și sufletul de rele mi-l dezbracă,/purtandu-mă spre Gloria cerească”.
Ultimul text al culegerii este dedicat Fecioarei Maria. Simtindu-și parcă sfârșitul aproape, poetul se roagă Fecioarei (care pare a căpăta trăsăturile Laurei) ca într-o ultimă spovadă. Dragostea pentru Laura este privită retrospectiv ca “pară și chin”. Exuberanța de altădată lasă loc acum căinței, resemnării, oboselii, remușcării. Tonul este unul melancolic, umil, iar poetul nu – și dorește nimic altceva decât eliberarea de patimile și suferința lumească: “Se–apropie ceasul și gonind m-ajunge/din urmă înserarea./Fecioară, remușcarea/și spaima morții inima-mi străpunge./Pruncului tău Cristos adevăratul/te roagă a-mi desface/în sfânta pace porților lacătul.”
Ca și în cazul altor capodopere ale literaturii universale, și în cazul lui Petrarca limba română beneficiază de o traducere unanim apreciată, cea a Etei Boeriu, apărută în 1974 (ca omagiu la 600 de ani de la trecerea în neființă a poetului, cu titlul “Canțonierul lui messer Francesco Petrarca”), traducere reeditată în multe ediții, chiar în zilele noastre, semn că nu și-a pierdut din forță, valoare și actualitate.
BIBLIOTECA LUI DIUS 