În cadrul Renașterii italiene, Michelangelo ocupă un loc central, fiind cunoscut ca unul dintre cei mai importanți sculptori, pictori sau arhitecți. Un “homo universalis” (omul universal al Renașterii). El este însă mai puțin cunoscut prin latura sa de poet.
Aflat sub influența lui Dante și mai ales a lui Petrarca, Michelangelo a compus poezii cu formă fixă (sonete în special, madrigaluri, terține, catrene). Unele sunt creații de circumstanță (scrisori în versuri trimise unor cunoscuți, epitafuri – 48 la număr, dedicate lui Francesco Bracci, nepotul decedat la numai 15 ani al unui bun prieten), dar cele mai multe sunt poeme de dragoste sau de admirație închinate fie Vittoriei Colonna (o marchiză văduvă retrasă la mănăstire, poetesă admirată până la adorație de poet, muza sa creatoare), fie unei “doamne frumoase și neîndurătoare” rămase anonimă, fie lui Tommaso Cavalieri (un tânăr nobil care întruchipa, în ochii artistului, idealul de frumusețe masculină fizică și morală; relația lor, neelucidata niciodată pe deplin, a lăsat loc unei dispute privind homosexualitatea lui Michelangelo).
La fel ca la Petrarca, și la Michelangelo se resimte o influență târzie a dulcelui stil nou (curent literar, conceptualizat de Dante, care circula în Italia puțin înainte și după 1300). Și la Michelangelo iubirea are un sens platonic, reprezintă, mai mult decât un sentiment, un concept filosofic: ea este calea prin care conștiințele nobile, virtuoase, pure pot atinge desăvârșirea și mântuirea: “Un chip frumos mă-nalță și-mi iau zborul!/ Nu știu o mai aleasă desfătare:/ prin el urc viu la spiritele rare,/ c-un har ce n-are altul muritorul.” , “…în cer mă-nalță mintea ta senină”.
Aceasta înălțare nu este însă una facilă, ci este un adevărat parcurs ascendent inițiatic, plin de încercări, de suferințe, de greutăți și presupune o abandonare totală în sentimentul iubirii platonice mântuitoare: “În ochii tăi văd o lumină lină,/ ce-n ochii-mi orbi nu prinde să răsară./ Cu pașii tăi, la fel, port o povară/ ce-i pentru pașii-mi osteniți străină.”, “În vrerea ta stă voia-mi totdeauna,/ în inimă la tine-mi stă gândirea/ și-n respirare vorba-ntrețesută.” (Sonetul 89 – considerat cea mai frumoasă poezie italiană din sec. XVI). La fel ca Petrarca, autorul se răfuiește cu zeul Amor, îi impută “dulcele chin” căruia i-a căzut pradă: “Căci grabnic, din înalte metereze/ de gând, Amor mă și aruncă-n vale,/ încât de caut a scăpării cale/ din suferinți; acestea-s și mai treze.//….Un dulce chin Amor promite rugii,/ștergându-mi lacrimile tristei fețe…/Ce-atât de scump plătesc eu, ieftin nu e!”, “Aici îmi smulse inima Amorul/ și viața! Tot aicea îmi luară/ frumoșii ochi tot ceea ce-mi jurară/ cândva cu bunătate: ajutorul…”.
Cine a citit romanul biografic al lui Irving Stone dedicat lui Michelangelo a găsit acolo un artist obsedat, preocupat până la paroxism, până la patologic de arta sa (trebuie precizat că, înainte de a fi un pictor sau un architect, Michelangelo s-a considerat mai presus de orice un sculptor; pe aceasta a considerat – o a fi vocația sa supremă). Artistul a fost bântuit, chinuit fără încetare de gândul îndoielnic al perenității creației sale, al modului în care opera sa îi va supraviețui: “Iar azi când merg spre două morți, din care/ de una-s sigur și mă paște alta,/ iubirea, vană ieri, und’ mă vă duce?// Nu-mi dă odihnă pensula, nici dalta,/ ci doar Acel ce pentru-îmbrățișare/ spre noi desface brațele pe cruce.”, “Cum pot prin vreme, doamnă, să rămână-/ și stiu că pot – finite-n piatra dură/ mai mult ca mâinile ce le făcură/și care s-or întoarce în țărână?”, arta este “…peste moarte, peste timp, stăpână”. Poate de aceea artistul se consideră înainte de toate sculptor, piatra oferindu-i o garanție a durabilității, a perenității.
În creația sa literară, Michelangelo nu a reușit să atingă decât rareori nivelul lui Petrarca, de exemplu, de profunzime, de subtilitate, armonia și limpezimea versurilor acestuia. Stilul său este de multe ori superficial, alteori ermetic, chinuit, semn al unui conflict psihologic care-l măcina constant.
Unde mi se pare că Michelangelo se ridică din punct de vedere literar la înălțimea unor înaintași iluștri este în cazul lamentațiilor. Aflat la vârsta senectuții, simțindu-și sfârșitul aproape, îndoindu-se încă de traiectoria viitoare a creației sale, artistul deplânge scurgerea ireversibilă a timpului, irosirea fără rost a vieții și nădăjduiește că prin iubire să fi răscumpărat patimile și viciile morale cărora le-ar fi căzut pradă: “Vai, obosit mă duc și nu știu unde/ și înainte de-a afla mi-e teamă!/…Acum când vârsta tot mai mult mă schimbă,/ aud a morții neîndurată limbă/ cum din adâncuri sufletul mi-l cheamă”, “Vai mie, Doamne! Iată, mă trădară/ și zilele ce fug spre veșnicie/ și-oglinda tot mai dreaptă și amară!/ Așa se-ntâmplă celui ce-ntârzie/ ca mine: zile multe nu-i rămân/ și se trezește într-o zi bătrân/… nu-i pagubă trecutei vremi egală”, “Vai, Doamne, vai, nenorocire mie,/ că nu găsesc, rememorând trecutul,/ o zi măcar, o zi a mea să fie!/ Speranței false, patimii deșarte,/ iubind, în lacrimi le-am plătit tributul…”
Sfârșitul Madrigalului 91 (asemeni sfârșitului “Odei (în metru antic)” eminesciene) este cutremurător, trădând neliniștea, dorința regăsirii finale, a împăcării, după o viață în care artistul și-a dăruit, și-a risipit, și-a jertfit toată energia pe altarul creației sale artistice, sperând la nemurirea acesteia și, prin ea, a lui înșiși: “Redă-mă mie că să mor, în fine!” .
BIBLIOTECA LUI DIUS 