Spre sfârșitul sec. XIX, poetul francez Paul Verlain lansa conceptul de “poètes maudits” (“poeți blestemați”), referindu-se la sine însuși și la o generație de poeți ai sec. XIX (în care s-ar regăsi printre alții Mallarmé, Rimbaud) a căror biografie nu seamănă nici pe departe cu ceea ce ne imaginăm noi în mod obișnuit despre un poet.
Majoritatea celor ce cunosc literatura franceză este însă de acord că tradiția acestor “poeți blestemați” a început cu Francois Villon. Biografia acestuia rivalizează cu orice film bun de aventuri: născut în 1431 la Paris, copil din flori al unei femei de condiție modestă, este de timpuriu așezat sub protecția unei rude mai înstărite, preotul Guillaume de Villon, al cărui nume îl va prelua. Familiarizat atât cu viața mahalalelor pariziene cât și cu mediul universitar de la Sorbona (unde studiază) sau cu curțile nobiliare, Villon ucide din greșeală (se pare) un preot, fuge pentru a nu fi găsit și pedepsit, vagabondează prin diferite medii sociale, de la cele mai de jos până la curți regale, participă la turniruri poetice, își căștigă clemența datorită versurilor sale, jefuiește biserici, rănește un notar, este condamnat la moarte și grațiat în ultima clipă, pentru ca în 1463, la puțin peste 30 de ani, să se piardă orice amănunt legat de existența sa.
Creația sa, atât cât este cunoscută până acum, cuprinde două culegeri de versuri (“Micul Testament” și “Marele Testament”) în care, pe lângă strofele “testamentare”, poetul introduce rondeluri și balade. Versurile sunt inspirate de viața târgurilor medievale, cu străzile lor pline de crâșme și bordeluri, de “copii pierduți”, cu închisori, cu mănăstiri și biserici, cu clericii ale căror practici și moravuri le înfierează.
Villon practică ironia și autoironia; de asemenea libertinajul și spiritul de frondă neîngrădit specific mediului studențesc pe care l-a frecventat o perioadă; combină tonul emfatic cu tonul melancolic, sentimentul de revoltă cu cel de milă, lingușeala cu nesupunerea, gluma cu lamentația, conversația de cârciumă sordidă cu spovada și testamentul. În “Testamentele” sale, cu un umor deseori coroziv, lasă drept “moștenire” crâșmele și femeile ușoare pe care le-a întâlnit de-a lungul vieții camarazilor săi sau unor personaje ilustre ale vieții sociale (autorități, clerici) pe care nu ezită să le caricaturizeze astfel în mod foarte expresiv: “Las căpitanului de pază/un coif orbeț, să vadă bine;/jandarmilor, că-i greu să vază/tarabele sau pe oricine….”. Singurul care se bucură de recunoștința sa este protectorul sau, Guillaume Villon, în fața căruia se pocăiește periodic în versuri și căruia îi lasă faima sa (ca o premoniție legată de celebritatea pe care o vă căpăta numele său): “…las faima mea cu legământ/Magistrului Guillaume Villon/de faima cui foșnesc în vânt/și cort și steagul meu de domn.”.
Umorul său este câteodată de nestăvilit, el cade în rafale, mascând revolta studentului care se simte înșelat la cârciumă, ca în versurile în care îi blestemă pe crâșmarii care falsifică băutura (“De suliță, de lance aruncată,/de ghioagă și de buzdugan strunjit,/de bardă, de săgeată fermecată,/de paloș, de baltag și de cuțit,/de țeapă și de furcă otrăvită,/de iatagan, de cange, de custură/și de bandiți pândind la cotitură/să fie dați grămadă la pământ,/străpunși în inimi, sfârtecați pe rând,/ tăiați la beregăți să-I rupă chinul/și-n fund de iad să stea cât mai curând/crâșmarii care ne botează vinul!”) sau în care propovăduiește, ca un ecleziast păcătos, deșertăciunea tuturor lucrurilor, mai puțin a desfătărilor bachice și erotice (“De vinzi înscrisuri de iertare,/de măsluiești, de furi la zar,/ori ești coțcar, ca-ntr-o frigare/o să sfârșești, prăjit pe jar….//Faci stihuri, râzi, sufli-n chimvale,/te bați, înșeli, umbli hoinar,/te strâmbi, înjuri, cânți din cavale/sau ești prin bâlciuri păpușar,/broscar sau dănțălău sprințar,/ ori joci popice, cărți, băiete, aduni ceva? E în zadar:/totu-i la crâșme și la fete!”).
Altădată, plin de emfază, din închisoare, invocă amintirea tovarășilor săi, simțindu-se abandonat: “Fiți milostivi cu mine, fiți mai buni/măcar atât să faceți, frați de ceată!/în hrubă zac, nu sub frunziș de-aluni,/în locul de surghiun în care, iată,/vru Dumnezeu ca soarta să mă bată./Ibovnici, târfe, ghiuji și tinerei,/dănțași, zbanghii cu streche de viței,/iuți ca săgeata, sprinteni cum e acul,/scoțând din gâtiți zvon de clopoței,/aci-l lăsați voi pre Villon săracul?”.
Uneori însă, Villon se oprește din tumultul neobosit al existenței sale aventuroase pentru a medita la condiția sa, la vremelnicia existenței, la deșertăciunea lucrurilor materiale, și atunci tonul său devine resemnat, liniștit, melancolic: “La cei treizeci de ani, ce-i drept,/deși-am băut întreg amarul,/nu-s nici prea tont, nici înțelept-/în ciuda relelor cu carul…”, “Nu-s fiu de înger, cu măiastre/cununi pe frunte, n-am vestmântul/bătut cu stele și cu astre./E taica mort; l-a luat Prea – Sfântul,/iar trupu–i l-a-nghițit pământul…/Măicuța va muri, o știu/și își așteaptă biata rândul…/Nici fiul n-o fi pururi viu…”, “Știu: cei săraci și cei avuți,/mireni și popi, deștepți, netoți/și mari și mici, frumoși și sluți,/zgârciți sau darnici, drepți sau hoți/și doamnele ce-s mai cu moț/purtând pe ele, după cin,/podoabe greu să le socoți-/se vor sfârși peste puțin”, “Plâng vremurile tinereții/când am zburdat precum am vrut/vremi care-n pragul bătrâneții/fără de veste s-au pierdut”.
A devenit un clișeu, atunci când vorbești despre Villon, să aduci în discuție celebrul vers în care se citesc regretul și nostalgia: “Dar unde sunt zăpezile de altădată?”. Este laitmotivul “Baladei doamnelor din alte vremuri”, prin care poetul deplânge trecerea timpului, risipirea frumuseții și a gloriei doamnelor de altădată (acest motiv este reluat în multe balade printre care și “Tânguirea frumoasei coifărițe – ajunsă la ceasul bătrâneții”).
Villon este unul din marii poeți ai Evului Mediu, prin lirica sa care, deși simplă, directă, frustă dezvăluie profunzimi nebănuite. El este și un răsfățat al traducătorilor, în limba româna existând mai multe încercări, mai mult sau mai puțin izbutite, de traducere a poeziilor sale: Romulus Vulpescu, Dan Botta, Dan Dănilă, Neculai Chirică, Zoe Verbiceanu etc.
BIBLIOTECA LUI DIUS 