Volumul cuprinde ultimele piese din punct de vedere cronologic din creația dramaturgului (4 comedii și o dramă istorică).
1.”Pericle” este o piesă a cărei paternitate a fost contestată în tot sau în parte. Totuși, ea cuprinde unele motive care apar și în alte piese, chiar dacă prezintă discontinuități în derularea firului narativ/dramatic. Destinul eroinei, Marina (un nume predestinat, deoarece ea se naște pe mare), stă sub semnul furtunii. Ea se naște în timpul unei furtuni și este pierdută de părinți (Pericle și Thaisa – regi ai Tyrului), ei înșiși rătăcindu-se unul de altul. Dar viața ei, până a fi regăsită de părinți, este o adevărată furtună (“Vai mie! Biată fată,/Născută-ntr-o furtună-n care mama/S-a stins, un veșnic uragan mi-e lumea…”).
Întreaga desfășurare amintește de tragedia antică, și doar deznodământul fericit o poate așeza în rândul comediilor. Personajul Gower nu are alt rol decât pe cel de a ține locul corului din tragediile antice. În final, el atribuie semnificație fiecărui personaj: “…Prin Helicanus vi s-a-nfățișat/Credința, cinstea, cugetul curat./Prin veneratul Cerimon, ființa/Ce pune-n slujba binelui știința…”
Furtuna, motiv recurent în creația lui Shakespeare, își pune puternic amprenta nu doar asupra vieții personajelor, ci și asupra ritmului cosmic. Odată cu apropierea deznodământului, când Marina își regăsește familia, cosmosul își reia ritmul normal, își recapătă armonia: “Dar, ascultați, ce muzică-i aceasta?/…A sferelor înaltă armonie./Voi n-auziți? O sunete suave!…/O, muzică cerească!/Sunt plin de armonii…”
2.”Cymbeline” este un basm dramatizat, care pornește de la tema din “Albă ca Zăpada” (a cărei variantă engleză circula în epocă; regăsim tema și în “Pericle”, de altfel). Ingenua prințesă Imogena este întemnițată de mama sa vitregă pentru că refuză să se căsătorească cu fratele său vitreg (“Păi, fiică-sa, urmașa lui la tron,/Menită pentru fiul văduvei/Cu care s-a-nsurat, a îndrăgit/Un gentilom sărac, însă destoinic;/Și cum s-au cununat, el e proscris/Iar dânsa-ntemnițată…”).
Ca în orice basm, lupta se dă între bine și rău, între adevăr și minciună, personificate prin Leonatus Posthumus (un brav cavaler îndrăgostit de Imogena, loial, viteaz, obligat să ia calea surghiunului) pe de o parte, iar pe de altă parte de Cloten (fiul reginei, întruchipând trăsăturile negative de caracter: prostie, îngâmfare, fanfaronadă, lașitate).
Travestirile repetate ale personajelor (un alt procedeu cu efecte stilistice și dramatice deosebite, des utilizat în majoritatea pieselor de Shakespeare) sugerează faptul că deseori binele și răul, adevărul și minciuna nu pot fi cu ușurință deosebite una de alta. Cea mai pilduitoare este scena în care Cloten (întruchiparea răului, a minciunii) se îmbracă în hainele lui Leonatus (în haina adevărului), dar sfârșește prin a fi ucis (Imogena, comparându-I, îi spusese lui Cloten că “..pentru mine e mai scump veștmântul/Cel mai de rând pe care l-a purtat/Decât tot părul de pe capul tău”).
Abundă versuri pline de farmec și înțelepciune, care i-au adus celebritatea dramaturgului: “…și nu mă mir când cei bogați/Arar spun adevărul. Dacă minți/Când ești avut, faci un păcat mai mare/Decât atunci când ești sărac. La fel/Și cu trădarea, e mai rea la regi/Decât la cerșetori…”, “Huzurul naște lași, ca trândăveala;/Nevoia însă-i mama bărbăției.”, “Noblețea firii, sângele regesc!/Lași nasc din lași, din cârpe nasc otrepe”.
Piesa reia și alte motive sau teme literare prezente în dramaturgia shakespeariană (regele care plătește prețul încrederii în supușii neloiali, trădarea și loialitatea în dragoste etc.)
3.”Poveste de iarnă” explorează efectele nefaste ale geloziei patologice – aceasta îl face pe regele Leontes să-și piardă prietenii, soția, fiul, fiica, supușii loiali. Și această temă mai apare în alte piese precum “Othello”, la fel cum motive literare precum oracolul din Delphi sau furtuna vin să repună lucrurile în matca lor firească, să restabilească ordinea anterioară (regele își regăsește fiica alungată, se împacă cu fratele său și, datorită loialității și cinstei, ignorate până atunci, ale Paulinei – o doamnă din suita reginei Hermiona, regina reapare prin însuflețirea propriei statui – o scenă cu o încărcătură dramatică deosebită – precum apariția Imogenei, pe care ceilalți o credeau moartă, în piesa precedentă).
Pe lângă cele menționate deja, și aici apar motive literare comune mai multor piese ale dramaturgului: travestirea, cadrul natural pastoral, bucolic, caracterizat prin simplitate, generozitate.
“Leontes: De gelozie-mpins spre răzbunare/Și gânduri sângeroase, l-am ales/Prietenului meu să-i dea otrava/…Cum strălucește prin rugina mea!/Lângă evlavia-mi ce neagră-i fapta-mi!
Paulina: Că tirania ta și gelozia/Au născocit povești de necrezut…/Ia seama ce-ai făcut și-ajungi nebun,/Nebun curat: smintelile-ți trecute/Fărâme-s doar din tot ce-a fost…/Te-ai arătat nebun și năzuros,/Nerecunoscător, de hulă vrednic…”.
4.”Furtuna” – ducele Milanului, Prospero, aflat în surghiun pe o insulă, este un spirit nobil, un om al cărților, ceea ce-i permite să invoce în sprijinul său zeii antici greci, duhurile magice ale binelui – Ariel, dar și să stăpânească duhurile răului – Caliban, pentru a-și recâștiga tronul.
La fel ca în alte piese, modalitatea de a repune lucrurile în matca lor firească este, cum altfel, o furtună stârnită de Prospero cu ajutorul lui Ariel, furtună care-i aduce pe opozanți pe aceeași insulă.
Piesa, în dimensiunea sa etică, pune în antiteză spiritul binelui, Ariel, un duh al aerului, al vânturilor, al înălțimilor, al muzicii sferelor, al dorinței de libertate) cu un duh malefic, al mâlurilor, al instinctelor primare, atavice (“…Caliban, momâia/Ce-o țin acum în slujba mea…/Slugoi înveninat, plodit de diavol…/Sclav mincinos…Slugoi scârbavnic/În stare de orice, afară doar/De-un dram de bunătate…”).
Actul II oferă o mostră savuroasă de dialog absurd al naufragiaților de pe insulă (ducele uzurpator al Milanului, regale Neapolelui și curtenii lor); toți cuprinși de somnolență și încețoșarea minții și a spiritului, nu sunt în stare decât să pună la cale alte și alte trădări și uzurpări.
Finalul readuce ordinea, reinstaurează forțele și principiul binelui, ale adevărului: Prospero redevine duce, Miranda – fiica lui, întruchiparea gingășiei, se căsătorește cu Ferdinand, fiul și succesorul regelui Neapolelui, uzurpatorii și uneltitorii beneficiază de generozitatea lui Prospero.
Fiind una din ultimele piese ale lui Shakespeare, monologul final al lui Prospero a fost interpretat ca un gest de adio al scriitorului: “Nu mai doresc/Să chem duhuri, să vrăjesc./Dacă n-o să mă închin/voi muri în mare chin./Rugăciunea-ntrece chiar/Al milostivirii har!/Deci, spre-a fi și voi iertați,/Fiți buni și mă dezlegați.”.
5.“Henric al VIII-lea” este ultima piesă a marelui Will, de aceea paternitatea lui asupra piesei sau a unei părți a acesteia a fost și este puternic contestată, acceptată fiind o colaborare a lui cu alți dramaturgi. Este o dramă istorică ce redă o parte din domnia regelui Henric al VIII-lea, și anume pe cea în care acesta divorțează de regina Katherine și se recăsătorește cu Anne Boleyn, în ciuda perceptelor reiligioase ce-i interziceau acest lucru, impuse de religia catolică reprezentată de instituția papalității.
Se pune accent pe viața de curte, dominată de intrigi, trădări, lingușeli, mașinațiuni de culise. În ciuda titlului, personalitatea lui Henric al VIII-lea este destul de slab conturată. Inițial, acesta este victima complotului unei camarile conduse de cardinalul Wolsey, care-i înlătură din jurul regelui pe toți cei loiali acestuia.
Personajele proeminente sunt, pe de o parte, cardinalul Wolsey – abil, cinic, lipsit de scrupule, uneltește pentru condamnarea și uciderea nobililor fideli regelui și pentru înlăturarea reginei, vizând accederea într-o funcție la curtea papală și acumularea de averi; pe de altă parte, regina Katherine – simbol al loialității, al demnității, al credinței, al răbdării în suferință, al iubirii pentru propriul popor, al spiritului de sacrificiu (“Măria ta, cu ce te-am mâniat?/Ce pricini de nemulțumire-ți dete/Purtarea mea?…Mi-e cerul martor/Că ți-am fost credincioasă și supusă/Ți-am fost soție-ascultătoare, doamne/…De poți să-mi spui o faptă/Ce dovedește,-n tot răstimpu-acesta/Că mi-am călcat și cinstea, și credința,/Că patul ți l-am terfelit, sau, poate/Iubirea, datoria către tine,/În numele lui Crist, să mă alungi;/Disprețul nemilos în urma mea/Să-nchidă ușa, și mă dea în grija/Necruțătoarei judecăți…”).
Piesa se termină cu nașterea Elisabetei (fiica lui Henric al VIII-lea cu Anne Boleyn), cea care va deveni longeviva și legendara regină a Angliei Elisabeta I, contemporană lui Shakespeare, de aceea perspectiva acestuia asupra evenimentelor istorice este una subiectivă.
Fie că sunt comedii sau drame istorice, piesele din acest volum, pe lângă temele și motivele literare recurente, aduc în scenă, consacră tipologii de personaje bine conturate: regi slabi, care sunt influențați, manipulați de supușii neloiali (Cymbeline, Cleon, Henric al VIII-lea), regine loiale, răbdătoare în suferința lor, credincioase (Katherine, Hermiona), regine neloiale, uneltitoare (Dionyza, regina lui Cymbeline), tinerele ingenue, sincere în sentimentele lor (Imogena, Miranda, Perdita), nobili credincioși (ducele de Buckingham, Antigonus, Belarius, Helicanus) și multe altele.
BIBLIOTECA LUI DIUS 