În momentul în care Daniel Mendelsohn se hotăraște să predea studenților săi un curs opțional despre “Odiseea” lui Homer, iar tatăl său octogenar, Jay Mendelsohn, se înscrie la acest curs, începe o epopee în care tatăl și fiul, care avuseseră până atunci o relație nu lipsită de dificultăți, ajung să se regăsească reciproc din punct de vedere spiritual, să se cunoască și să umple golurile care se creaseră între ei (“În fiecare dimineață de vineri, la zece și zece, lua loc între bobocii care se înscriseseră la curs, tineri de șaptesprezece, optsprezece ani care nu aveau nici măcar un sfert din vârsta lui, și se alătura discuțiilor asupra acestui vechi poem, o epopee despre călătorii lungi și căsnicii lungi și despre ce înseamnă să tânjești după casă”).
Daniel Mendelsohn este un scriitor, traducător, profesor de lingvistică comparată în SUA. Tatăl său, Jay Mendelsohn, fusese în tinerețe pasionat de limbile clasice, dar nu-și urmase pasiunea, ajungând cercetător într-o fabrică de armament și ulterior profesor de matematică; el găsește în cursul fiului său oportunitatea de a-și încununa vechea pasiune, dar și de a-și înțelege fiul. Această carte este una autobiografică, și explorează relația tată – fiu, modul în care fiii au nevoie la un moment dat să-și înțeleagă și să-și regăsească (la figurat) părinții. Și nu există un pretext mai potrivit pentru asta decât “Odiseea”.
Epopeea homerică se deschide cu hotărârea lui Telemac de a porni în căutarea tatălui său, cu întâlnirile sale cu eroi întorși din războiul troian care-i povestesc despre vitejia și înțelepciunea lui Ulise, și continuă cu drumul către casă al acestuia din urmă, în ciuda tuturor piedicilor, drumul către Itaca, unde soția ce-i fusese credincioasă în toți cei 20 de ani de absență este asaltată de pețitorii care-i prăduiesc averea, iar tatăl său, Laertes, îmbătrânise. Concluzia autorului este că “În aceeași măsură în care este o poveste despre soți și soții, această poveste este – poate chiar în mai mare măsură- despre tați și fii” (de altfel este și una din cele mai importante premise de la care pornește și James Joyce când scrie “Ulise”).
Pe de o parte, cartea oferă o viziune a interpretării “Odiseei”, dintr-o perspectivă avizată, prin prisma căutării perpetue între tată și fiu (Ulise care-și regasete tatăl pe Itaca, într-o scenă emoționantă, Telemac în căutarea lui Ulise, întâlnirea dintre cei doi).
Pe de altă parte este un răspuns la întrebarea: în ce măsură poate fi actuală o scriere aparținând antichității grecești sau romane, de exemplu? În măsura în care ea raspunde unor întrebări pe care și le-au pus oamenii antichității la fel cum și le pun cei de azi și și le vor pune și cei de mâine. În măsura în care percepem acele capodopere ca pe niște alegorii a ceea ce trăim azi (“Este, până la urmă, o poveste despre familii caudate și complicate, despre doi bunici – cel matern este excentric, limbut, un poznaș fără seaman, celălalt, tatăl tatălui, e taciturn și încăpățânat; e despre o căsnicie lungă și despre scurte flirturi, despre un soț ce călătorește departe și o soție ce rămâne acasă, la fel de înrădăcinată în casa ei cum este un copac în pământ; despre un fiu ce vreme îndelungată este necunoscut și e de nerecunoscut pentru tatăl lui până tărziu, foarte tărziu, când își unesc forțele într-o mare aventură; o poveste, în momentele ei de final, despre un bărbat de vârstă mijlocie, un bărbat ce este, trebuie să ne amintim, atât fiu cât și tată și care, la sfârșitul acestei povești, cade în genunchi și plânge pentru că s-a confruntat cu imaginea bătrâneții tatălui său, cu spectrul morții lui inevitabile, o priveliște atât de copleșitoare încât acest bărbat, care este la rândul său un povestitor neîntrecut, iscusit la ocolirea adevărului și la spus minciuni sfruntate, un manipulator al cuvintelor și, așadar, al altor oameni, – acest bărbat este atât de devastat de imaginea tatălui șubrezit, încât nu se mai poate mobiliza să-și spună minciunile și trebuie, în cele din urmă, să spună adevărul”). Tatăl încearcă de altfel în permanență să-l umanizeze pe Ulise, să-l coboare printre muritorii de rând, tocmai pentru a sublinia această alegorie (“Ulise nu este un erou”), iar această atitudine vine din partea unui om care fusese eminamente corect în viața lui: “Și singurul lucru pe care-l știam despre tata, lucrul care-l definea mai mult decât orice altceva, era că nu mințea și nu trișa niciodată”.
Îndată după terminarea cursului, fiul îi oferă tatălui o croazieră tematică (“Pe urmele Odiseei”), prin intermediul căreia se avântă amândoi într-o nouă aventură, de această dată practică, a cunoașterii reciproce. Începând din vechea Troie, croaziera străbate traseul parcurs de Ulise în întoarcerea lui spre casă. Cunoscându-și tatăl ca pe un bărbat ursuz, tipicar, introvertit, fiul are revelația unui om absolut fermecător, care bine-dispune toți pasagerii, care cântă și dansează, care spune povești pline de tâlc (“…am realizat dintr-odată, era un bărbat adorabil, plin de povești despre anii ’30 și ’40…Era de parcă el însuși era Marea Carte a Cântecelor Americane. Mă străbătea un spasm de emoții întunecate, ceva primitiv, copilăresc. Numai să-l fi cunoscut ei pe adevăratul tata, mă gândeam. Câte fețe avea de fapt tatăl meu, m-am întrebat, și care dintre ele era cea reală? …Poate că această persoană expansivă și fermecătoare, atât de diferită de bărbatul arțăgos și închis în sine pe care, cu doar o lună sau două în urmă, ajunseseră să-l cunoască studenții mei de la curs, m-am gândit eu cu tristețe, acest domn în vârstă care cânta și care putea fi atât de afabil și hazliu cu străinii de pe o navă din mijlocul mării, era omul care fusese mereu menit să fie tatăl meu”).
Este mai importantă călătoria decât destinația finală? Obișnuim să spunem că da, influențați de “maeștrii” de zi cu zi ai dezvoltării personale. Din cauza condițiilor meteo, nava de croazieră nu poate parcurge ultima parte a călătoriei, până la insula Itaca. Acest lucru însă nu mai are importanță, deoarece fiul și tatăl se “regăsiseră” în timpul călătoriei. Fiind printre altele și traducător în engleză al lui Kavafis (poetul grec din Alexandria Egiptului, care reinterpretează în versurile sale miturile antice), Daniel Mendelsohn invocă un poem al acestuia în care subliniază că și pentru Ulise a fost importantă, de fapt, călătoria spre casă. Odată ajuns acasă și odată ce și-a reîntâlnit familia, acesta dispare de fapt din memoria colectivă. Cu adevărat memorabilă și pilduitoare a fost călătoria sa. Extrapolând la nivelul fiecărei existențe individuale, importantă este călătoria noastră a fiecăruia (viața, cu furtunile, piedicile inerente), și nu destinația (moartea).
În scurt timp de la întoarcerea din călătorie, tatăl moare, suferind un AVC cu efecte din ce în ce mai grave, iar fiul pornește într-o nouă călătorie spirituală a cunoașterii tatălui, reconstituirea personalității acestuia și a detaliilor din viața lui, prin prisma poveștilor spuse de mama sa sau de rudele tatălui.
Este o carte autobiografică în cel mai propriu sens al cuvântului, o carte – epitaf, o carte despre cărți și despre oameni, despre cum cărțile acoperă distanțele dintre oameni și îi apropie pe unii de alții, despre relația tată – fiu, despre conflictul între generații, despre capodopere și despre cum rezistă ele timpului.
O recomand.
BIBLIOTECA LUI DIUS 