Volumul cuprinde o comedie, “Îmblânzirea scorpiei”, dar și cele două părți ale dramei istorice “Henric al IV-lea”.
1.”Îmblânzirea scorpiei” este o comedie în care, pe lângă cele cinci acte ce reprezintă construcția clasică a pieselor sale, Shakespeare introduce un prolog inspirat evident de una din povestirile celor “1001 de nopți”.
Piesa este construită pe două planuri, corespunzătoare cuceririi celor două fiice ale bogatului nobil padovan Baptista: Bianca și Catarina. Bianca este o tânără blândă, supusă, curtată de toți petitorii datorită frumuseții ei deosebite (“Pe chipul ei am contemplate/Suava frumusețe a fiicei/Lui Agenor ce l-a făcut pe Zeus/Cândva pe țărmul Cretei să-ngenunche…//Văzut-am cum se mișcă/Frumoasele ei buze de mărgean!/Suflarea ei îmbălsăma văzduhul/Și tot ce are, dulce e și sfânt”). Catarina, în schimb, deși nu lipsită de calități, este îndărătnică, nestăpânită și, prin aceasta, își respinge toți petitorii (“…cu destulă zestre, și frumoasă,/Și tânără, crescută ca o fată/De nobil. Are-o singură meteahnă,/Dar e destul: e rea, cicălitoare/Sălbatică, atât, din cale-afară,/Încât sarac să fiu și n-aș primi/S-o iau de soață de mi-ar da o mină…”).
Catarina este deci “scorpia”, căreia doar nobilul veronez Petruchio îi vine de hac înfrângându-i îndărătnicia cu propriile arme (“Vrea s-o ucidă chiar cu toana ei…/Și-i ține-acum o predică întreagă,/Doar despre cumpătare. Și răcnește,/Înjură, zbiară, că sărmana fată/Nu știe cum să stea, nici ce să zică/Nici unde să privească…”). Relația lui Petruchio cu Catarina seamănă prin aceasta cu relația dintre Benedick și Beatrice din “Mult zgomot pentru nimic”.
Finalul aduce, odată cu “îmblânzirea scorpiei”, și căsătoria surorii acesteia, Bianca, cu nobilul Lucentio.
Este o comedie de caractere, iar deghizarea reciprocă a nobilului Lucentio cu slujitorul său Tranio justifică și alegerea prologului.
2.”Henric al IV-lea” (partea I) este o dramă istorică ce surprinde anii 1402-1403 ai domniei lui Henric al IV-lea, între bătălia de la Halidown Hill și cea de la Shrewsbury.
Personalitatea regelui nu este foarte bine conturată. Conflictul dramatic se poartă între două tabere. Pe de o parte e tabăra nobililor răsculați: Hotspur, Worcester (care are un monolog remarcabil în ultimul act), Douglass, Vernon – modele de demnitate, spirit de sacrificiu, patriotism. Pe de altă parte e tabăra celor fideli regelui: prințul Henric, Blunt, Falstaff – prezentați într-o lumină negativă. Dintre aceștia din urmă se distinge Falstaff (personaj care apare și în alte piese shakespeariene, lipsit de onoare, lacom, lingușitor: “Poate onoarea să-ți tămăduiască un picior rupt? Aș! Sau o mână? Aș! Sau să-ți aline durerile unei răni? Aș! Carevasăzică onoarea nu are nicio pricepere doftoricească. Niciuna. Ce-I onoarea? O vorbă. Ce se află în această vorbă: onoare? Văzduh…”) care, însoțit de veșnicii săi prieteni răufăcători, profită de prietenia prințului pentru a se deda la tot felul de fapte condamnabile, totul culminând cu încercarea lui de a se încununa cu gloria uciderii pe câmpul de luptă a viteazului Hotspur, care fusese de fapt omorât deja în duel de prințul Henric.
Scena duelului final dintre cei mai de seamă exponenți ai celor două tabere, prințul Henric și viteazul Henry Percy Hotspur, soldat cu moartea ultimului, este una de o încărcătură dramatică deosebită, vorbind despre putere, mândrie, vitejie, dar și despre deșertăciunea goanei după mărire. Ea aduce cu confruntarea homerică dintre Ahile și Hector.
“Prințul Henric: Am atunci în față/Pe tizul meu – un răzvrătit viteaz./Sunt prinț de Wales; să nu-ți închipui, Percy,/Că voi mai împărți cu tine faima;/Nu se rotesc doi sori pe-același crug/Și nici nu pot domni în Englitera/Și Harry Percy și un prinț de Wales./…Adio, suflet mare!…/Cum te destrami, mândrie, rău țesută!”.
3.”Henric al IV-lea” (partea II) prezintă în continuare domnia regelui Henric al IV-lea, care se confruntă cu încă o revoltă, a tatălui lui Hotspur, contele de Northumberland, și a Arhiepiscopului de York, revoltă pe care reușește să o înfrângă datorită unui șiretlic prin care înșală vigilența adversarilor săi.
Punctul culminant al piesei îl reprezintă momentul în care prințul Henric se încoronează drept noul rege, deși tatăl său, muribund, nu-și dăduse încă sufletul. Monologul prințului reprezintă o meditație profundă despre goana după putere, mândria deșartă: “Dar ce-i coroana lângă el, pe pernă?/Tovarășă de pat sâcâitoare!/Necaz strălucitor! Zbucium de aur/Ce ții deschisă poarta somnului/În nopțile de veghe! Tată, dormi cu ea…/Dar somnul nu ți-e sănătos, nici dulce…/…O, mărire!/Cum semeni tu cu zalele bogate/Ce-n zile cu zăduf pe purtător/Îl apără și-l ard!…”.
Dialogul din ultimul act reprezintă o pledoarie pe care bătrânul Judecător o face noului rege pentru obiectivitatea justiției, dar și pentru îndatoririle și responsabilitatea pe care le implică demnitatea coroanei, spre deosebire de comportamentul iresponsabil, frivol, pe care acesta îl avusese până atunci, însoțit de lingușitorii săi tovarăși, dintre care se distinge același Falstaff. De fapt, finalul piesei aduce dispariția acestui personaj flecar, fanfaron, ipocrit, noul rege refuzandu-i clemența și îngăduind întemnițarea și pedepsirea acestuia, într-un gest ritualic ce semnifică ruptura dintre vechiul stil de viață, copilăresc, iresponsabil, nedemn și noua postura de rege demn, înțelept, pe deplin matur: “…Moșnege,/Nu te cunosc. Te du la rugăciune!/Nu-l prinde părul alb pe măscărici./Pe vremuri am visat un om ca tine./La fel de ghiftuit, bătrân și searbăd/Dar m-am trezit și-acum de vis mi-e silă./Mai uită-ți trupul, cugetă la suflet/Și lasă-ți lăcomia…/Să nu-mi răspunzi c-o glumă de bufon;/Să nu-ți închipui că mai sunt ce-am fost.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 