1.”Titus Andronicus” – este o tragedie, una din primele atribuite lui Shakespeare, dar paternitatea acestuia asupra dramei este contestată, în primul rând datorită diferențelor pe care le prezintă față de restul operei.
Intradevar, drama abundă în detalii sadice, sângeroase, pline de cruzime, suprapuse peste celelalte fapte reprobabile care se succed în piesă: ucideri, uneltiri, trădări (“Tot sufletul din tine am să-l zgudui/Cu siluiri, măceluri și omoruri./Cumplite fapte ale nopții negre,/Urzeli căinești, trădări, ticăloșii/Prea jalnice, dar, vai, adevărate…”).
Sursa de inspiratrie este una evidentă, din mitologia greacă, și se află în legenda regelui trac Tereu, căsătorit cu Procne. Acesta o siluiește pe sora acesteia, Philomela, și, pentru a nu putea fi divulgată această faptă, îi taie limba. Secretul este până la urmă dezvăluit de Philomela care țese pe o pânză această istorie. Cele două surori pun la cale răzbunarea: îl ucid pe fiul lui Tereu și i-l servesc acestuia la masă. Când află că s-a ospătat din carnea fiului său, regele Tereu pregătește la rândul lui răzbunarea, însă cele două surori se prefac în rândunică (Procne), respectiv privighetoare (Philomela).
Despre răzbunare și efectele ei distrugătoare este și piesa shakespeariană. Întors din războiul cu goții, nobilul roman Titus Andronicus îl ucide în mod ritualic pe fiul reginei goților, Tamora. Acest gest declanșeaza un șir neîntrerupt de crime, violuri, mutilări cărora le cad victime Titus Andronicus, copiii săi, inclusiv fiica lui, Lavinia, copilul Tamorei cu iubitul ei Aaron, moașa copilului, Tamora însăși, fiii ei.
Răzbunarea (devenită personaj al piesei, întruchipată de regina Tamora) nu oferă de fapt nicio soluție, amplificând la nesfârșit faptele sângeroase și îndreptându-și efectele atât asupra celor care uzează de ea cât și asupra celor spre care este îndreptată (“Sunt Răzbunarea din infern trimisă/Să potolesc vulturul ce te rupe,/Dând plata cruntă dușmanilor tăi.”)
Monologul din finalul piesei al lui Aaron, cel care a urzit lungul șir de nelegiuiri, vorbește despre cinism, despre voluptatea de a săvârși răul: “…n-au rămas prea mulți ce-mi stară-n preajmă/Pe care nu-i pălii cu vreo urgie:/Să tai un om sau să-i urzesc pieirea,/Să siluiesc sau să-i îndemn pe alții,/Să-i pierd pe cei nevinovați, mințind,/S-asmut de moarte doi prieteni buni…/Da, am făcut blestemății cu carul,/Senin de parc-aș fi strivit o muscă,/Și n-am alt foc la inimă decât/Că nu pot face altele mai rele.”
2.”Henric al V-lea”. Ultima parte a dramei “Henric al IV-lea” ni-l arată pe regele Henric al V-lea nerăbdător în a-și însuși coroana regală de la tatăl său, dar odată cu aceasta căpătându-și maturitatea necesară pentru a-și îndeplini obligațiile de monarh.
Regele Henric al V-lea este prezentat într-o lumină mai mult decât favorabilă și, spre deosebire de alte drame istorice despre regii Angliei, aici însuși regele este personajul central, principal, unul foarte bine conturat. Ne apare ca un rege înțelept, dar ambițios, dornic să unească coroanele Angliei și Franței în temeiul legii salice, bun strateg, reușind să câștige bătălia de la Agincourt în ciuda inferiorității numerice, apropiat de oștenii săi, în rândul cărora se strecoară în ajunul bătăliei, deghizat, pentru a-i îmbărbăta, diplomat iscusit, căsătorindu-se cu prințesa Franței, Catarina, pentru a pecetlui unirea celor două coroane. De altfel, fiecare act este precedat de câte un prolog în care autorul îl ghidează pe cititor/spectator în ceea ce privește receptarea mesajului, iar în epilogul piesei domnia lui Henric al V-lea este prezentată ca una “…în care-a luminat/În Anglia, luceafărul speranței.”
Pe tot parcursul piesei, regele Henric al V-lea are ample monologuri care-i dovedesc din plin aceste calități, dar și concepția lui despre deșertăciunea puterii și a măririi: “Și unde-i oare partea regilor/De care-un om de rând să n-aibă parte,/Afară de măriri, obștești măriri?/Au ce ești tu, mărire, chip cioplit?/Ce zeu ești tu că griji lumești înduri/Mai mult decât acei ce ți se-nchină?/Cu ce te-alegi? Ce câștiuri dobândești?/Mărire, spune-mi care-ți este prețul,/Și-al închinării tale suflet, care-i?…/Ești doar un vis trufaș care te joci/În fel și chip cu-al regilor repaus…”
Apar și aici foștii prieteni ai regelui, de pe vremea când acesta era doar prinț moștenitor: Nym, Pistol, Bardolph, foștii tovarăși de nelegiuiri ai lui Falstaff (amintit și aici), parcă pentru a sublinia transformarea regelui dintr-un prinț care ducea o viață frivolă într-un rege matur, responsabil.
BIBLIOTECA LUI DIUS 