Celelalte povești de dragoste – Lucian Dan Teodorovici

Lucian Dan Teodorovici este un prozator ieșean din grupul de scriitori care activează în jurul prestigioasei edituri Polirom. Volumul de față este unul de proză scurtă în care se vorbește, de departe sau de aproape, despre dragoste; despre dragoste, așa, pur și simplu.😊
Fiecare povestioară este scrisă la persoana I, găsim în spatele ei un narator, mereu același, iar din aluziile curpinse în acestea putem, ca într-un puzzle, reconstitui o ramă, un cadru general: naratorul este un tânăr căruia îi murise logodnica într-un accident de mașină și care s-a căsătorit ulterior (grăbit de sarcina incipientă a soției). Aceasta este perspectiva narativă: a unui tânăr comun, prins în rutina și banalitatea vieții de familie, îndrăgostit de soția și copilul său, chiar dacă această relație este pusă uneori sub semnul întrebării de inerentele crize matrimoniale.
De altfel poveștile sunt banale, nu au nimic senzațional: fie că sunt amintiri din copilăria petrecută în satul bunicilor (“Pe catalige”, “După gâște”), sau din adolescența urbană (“Tramvaiul care cântă”), fie că sunt despre prietenul scenarist de sit-comuri (“Șobolanul e mai viu decât țestoasa”, “Luna plină”), fie că redau experiențele naratorului, dinainte și de după căsătorie (“Scufundări”, “Copilul-lup”, “O noapte la hotel”, “Cu mai mulți kilometri în urmă”, “Podul Strâmb”), ele compun o perspectivă asupra dragostei, ele adună toate acele gânduri, impresii, trăiri, complexe pe care, în conștient sau subconștient, le porți după tine din copilărie până la maturitate, și care te compun ca individ. Nu sunt de fapt “celelalte povești de dragoste”, ci “acea poveste de dragoste” privită din unghiuri diferite, ca fețele unui diamant, diferită, dar mereu aceeași.
Cheia volumului se află în povestirea “O noapte la hotel”, în care amanta nartatorului îl identifică pe acesta cu naratorul tuturor povestirilor din volum, deși mici ponturi mai există pe parcurs: “Un bărbat a fost bătut până la ultima suflare în fața ta, așa mi-ai zis. De ce? Că n-a vrut s-o trădeze pe iubita lui. Adică din dragoste, a zâmbit ea. Altul s-a spânzurat pentru că nu putea să rămână cu aia pe care-o iubea. Hm, gândește-te la mine: cum puteam să reacționez după asemenea povești? Logodnica ți-a murit într-un accident de mașină. Și știi ce-am mai văzut eu?…Am văzut cât de mult știi să iubești. Tu-mi dădeai de înțeles că ți-e frică de dragoste, eu înțelegeam numai că știi să iubești frumos. Și cred că asta voiam să înțeleg, de fapt.” Poate asta vrea autorul să ne facă pe toți să înțelegem…
Iar poveștile de dragoste abordează o multitudine de teme care fac parte din “câmpul semantic” al titlului: gelozia, sinuciderea din dragoste, decepția amoroasă înecată în alcool, confruntarea cu trecutul partenerului, încercarea de a reface o relație eșuată, adulterul și modul cum este privit el într-o comunitate tradițională, marginală, îndoiala asupra paternității, suferința, așteptarea, nostalgia, melancolia etc.
Aproape fiecare povestire are un fond sonor pe care se desfășoară. Muzica (și muzică bună: Cohen, Queen, Bob Dylan etc.) este prezentă peste tot, fie că este muzică de film, fie că răsună într-un bar la ora stingerii, fie din radioul automobilului, fie la o cină casnică cu prietenii, fie la o partidă de pescuit…La fel și alcoolul.
Prietenul naratorului, prezent în mai multe povestiri, îi gratulează pe toți amici cu apelativul “Șamane…”, inspirat din filmul biografic “The Doors”. În prima povestire ei stau într-un bar mult peste ora închiderii, serviți de un barman agasat și ascultând la nesfârșit acceași piesă, “Dance me to the end of love” a lui Leonard Cohen (n-am ce face, văd că peste tot dau de el…), discutând despre cărțile lui și concluzionând că sunt “niște frumoși învinși” (aluzie la romanul lui Cohen și așteptând “îndrăgostirea” ca pe o revelație mistică, ca pe o epifanie). Povestirea “Niște documente” redă schematic iubirea dintre un fost securist cu o deținută politic. Povestirea “După gâște” a constituit punctul de plecare pentru un scurt metraj cu Valentin Uritescu în rolul principal. În antiteză, dacă în povestirea “Tramvaiul care cântă” iubita adolescentă își încurajează iubitul să se bată într-o răfuială de cartier pentru a-și dovedi curajul, în “Copilul-lup” soția însărcinată își împiedică soțul să se bată cu fostul ei iubit apărut pe neașteptate (iubirea adolescentină vs. iubirea matură, responsabilă).
Autorul are un merit în a surprinde cu acuitate mici detalii de limbaj, de comportament, de viață. Prozele din acest volum par lispite de profunzime, privesc lucrurile în aparența lor, dar te fac să cazi uneori pe gânduri. Stilul este oral, are și umor, lectura este ușoară și plăcută (cartea e numai potrivită de făcut impresie bună la plajă). De fapt asta caracterizează în ansamblu povestirile: sunt schematice, banale, lipsite de orice caracter spectaculos, ca și cum așa ar fi orice poveste de dragoste. Pe când, de fapt…🤔
“-Auzi, dar tu la asta te-ai gândit: noi acum suntem îndrăgostiți, totul e bine și frumos. Dar dacă în timp o să treacă? Ce-o să fie atunci? Adică nu, nu iubirea, asta n-o să treacă. Dar senzația asta a noului…Cum să-ți zic? Nu ți-e teamă că, la un moment dat, o să ți se facă dor să cunoști din nou, de la început, o femeie?”
“…discuția noastră pornise tocmai de aici. Că îmbătrânim, șamane, futu-i mama mă-sii. Că îmbătrânim, a spus, apoi eu am dat din cap și am spus, nici eu nu-mi dau seama de unde mi-a venit, dar așa am făcut, am dat din cap și am spus că-i adevărat, că am stat într-o seară și m-am gândit la asta, la faptul că deja nu prea-mi mai construiesc planuri de viitor, ci am ajuns să-mi trăiesc planurile, iar asta e trist, e foarte trist. Am spus asta, dar nu era adevărat că mă gândisem la așa ceva într-o seară, ci mă gândisem chiar atunci pe loc…”