Ceas rău – Gabriel Garcia Marquez

Un orășel apropiat de Macondo (aflăm asta din aluziile strecurate în cuprinsul romanului: Padre Angel, preotul, fusese paroh în Macondo; iar aici, într-o noapte, poposise Aureliano Buendia în drumul său spre Macondo, unde urma să negocieze semnarea armistițiului), aflat în anotimpul interminabilelor ploi musonice, este trezit într-o dimineață de o crimă pasională: Cesar Montero îl ucide pe “trubadurul” Pastor, după ce pe zidul propriei case fusese afișat un răvaș care sugera o aventură amoroasă între acesta și soția sa.
Timp de mai multe zile, orașul este împânzit cu astfel de afișe care dezvăluie secrete ale micii comunități în care fiecare are câte ceva de ascuns, în care ecourile războiului civil și al revoluțiilor nu se stinsese, în care vechile animozități și partizanate politice erau încă vii (în frizeria orașului, la fel ca în croitoria din “Colonelului nu are cine să-i scrie”, este amplasată o inscripție conform căreia discuțiile politice sunt interzise în acel spațiu). Afișele aruncă mica comunitate într-o stare de tulburare, de anxietate, de comportament paranoic.
Personajele tipice ale satului/orășelului lui Marquez sunt prinse în acest joc, între încercarea de a opri răspândirea acestor zvonuri și frica de a nu cădea ele însele pradă zvonurilor. Astfel îi găsim angrenați aici pe infidelul judecător Arcadio, pe primarul veșnic chinuit de durerea de măsele, pe doctorul Giraldo, pe dentistul fost combatant în gherilă, pe colportorul frizer Guardiola, pe dirigintele oficiului poștal, pe patronul salonului de billiard, al circului, al cinematografului (care trebuie să obțină de la Padre Angel încuviințare pentru difuzarea fiecărui film). Însuși răposatul moșier Jose Montiel (pe care-l cunoaștem din două povestiri cuprinse în volumul “Funeraliile Mamei Mari”) este vizat de unul dintre afișe, spre indignarea văduvei sale. În paralel, Padre Angel și asistenta sa, Trinidad, sunt preocupați de găsirea unei soluții pentru stârprirea șoarecilor care invadaseră biserica (este aici o alegorie între șoareci și zvonurile compromițătoare și calomnioase care au invadat comunitatea și nu pot fi combătute).
Eu am citit romanul și în cheia unei alegorii politice, în care un sistem autoritar, represiv, încearcă să inhibe chiar și prin violență libertatea de expresie care l-ar putea pune în pericol (este o temă de foarte mare interes pentru America Latină a interminabilelor dictaturi și lovituri de stat, inclusiv în zilele noastre).
Regăsim atmosfera specifică universului literar al lui Marquez, surprinsă parcă cu mai mult umor decât în celelalte romane dar, deși a fost primul roman premiat al autorului, mi se pare și cel mai slab. Poate pentru că abundă în dialoguri, or Marquez își dă cea mai bună dovadă a talentului său atunci când povestește; poate pentru că firele narative sunt insuficient dezvoltate, personajele schematic conturate. Finalul ambiguu, deschis, pare a sugera că, în ciuda represiunilor, libertatea de exprimare nu poate fi oprită.
“Când a bubuit, primarul stătea să ațipească. Nu închisese ochii de trei nopți, chinuit de o durere de măsea. În zori, odată cu prima chemare la liturghie, luase al optulea calmant. Durerea se ogoise. Răpăitul ploii pe acoperișul de zinc îl ajutase să ațipească, dar măseaua continua să pulseze și-n somn. Când a auzit detunătura, s-a deșteptat și, dintr-un salt, a pus mâna pe centironul cu cartușieră și revolver, pe care îl ținea mereu la îndemână pe scaunul de lângă hamac, din stânga lui. Dar cum n-a auzit decât uruitul ploii mărunte, a crezut că avusese un coșmar și că-i revenise durerea….Brusc, prin ploaie a ajuns până la el vuietul unor voci îndepărtate. A ieșit în balcon. În stradă, oamenii alergau prin piață, unii îmbrăcați încă în cămăși de noapte. Un băiat a întors capul spre el, a ridicat brațele și i-a strigat fără să se oprească:
-Cesar Montero l-a ucis pe Pastor!”
“În acea seară, Padre Angel a observat că și acasă la săraci se vorbea de fițuici, dar altfel, și chiar cu sănătoasă bucurie. A mâncat fără poftă, după ce asistase la rugăciune chinuit de împunsăturile unei dureri de cap pe care o pusese pe seama chiftelelor de la prânz. Apoi a căutat mențiunea morală a filmului și, pentru prima oară în viață, l-a încercat un obscur sentiment de mândrie, când a bătut clopotul de fix douăsprezece ori, marcând interdicția absolută. În cele din urmă, simțind că-i crapă capul de durere, a lipit un taburet de ușa care dădea în stradă și s-a pregătit să afle cine intra în cinematograf, încălcând avertismentul. ”

În 2020, o editură columbiană, în colaborare cu urmașii lui Marquez, a publicat o antologie intitulată “Drumul spre Macondo”, apărută între timp și la noi, care cuprinde toate volumele aparținând autorului până la apariția romanului “Un veac de singurătate”, și anume: “Vijelia”, “Colonelului n-are cine să-i scrie”, “Funeraliile Mamei Mari” și “Ceas rău”. De asemenea apar aici și câteva texte publicate în tinerețe de Marquez, pe când era corespondentul unor jurnale din Columbia, unele purtând mențiunea “însemnări pentru un roman”, de fapt crochiuri, schițe pe baza cărora vor lua naștere viitoarele romane și povestiri.
Ideea lor comună este dată tocmai de titlu. Editorii au vrut să arate cum a luat naștere universul literar real-magic al satului Macondo, cu atmosfera lui, cu străzile lui, cu cimitirul, cu casele lui și, nu în ultimul rând, cu personajele care-l vor popula, parcurs literar care va culmina cu capodopera “Un veac de singurătate”, și totodată că între aceste texte există o legătură strânsă. Antologia reprezintă de asemenea o dovadă despre cum autorul a urmărit să dea viață amintirilor din copilărie (pe care le va evoca și în memoriile sale), să asimileze senzațiile, impresiile, gândurile sale și să le transforme nu doar în conținut literar, ci într-un univers literar coerent, ordonat, eliberându-se astfel de obsesia lor.