În 1982, Gabriel Garcia Marquez primea Premiul Nobel pentru Literatură (juriul reținând că în opera sa “fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent”), iar după părerea mea este unul dintre cele mai puțin contestabile premii Nobel acordate. În mare parte, acest premiu se datorează capodoperei sale, romanul “Un veac de singurătate” (apărut în 1967), cea mai tradusă operă literară în limba spaniolă după “Don Quijote” a lui Cervantes. Apariția unui serial (foarte bine realizat) cu același nume care reproduce cu fidelitate romanul, pe platforma Netflix, m-a făcut să-l recitesc, să plonjez în acest torent de cuvinte, povești, personaje care, ca un vârtej, te aruncă și te prinde nu la începutul, nici la sfârșitul, ci direct în mijlocul poveștii: “Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată cînd tatăl său îl dusese să facă cunoştinţă cu gheaţa”.
Pe un prim palier, așa cum a și declarat Marquez în interviuri sau în memoriile sale, romanul se bazează pe amintirile din copilăria petrecută împreună cu bunicii în sătucul Aracataca, până la 8 ani. Intradevăr, în perspectiva narativă se regăsesc de multe ori magia și inocența specifice copilăriei. Construit cu atenție și migală, topos-ul mitic al operei lui Marquez îl reprezintă satul Macondo. Acesta este întemeiat de Ursula Iguaran și Jose Arcadio Buendia, veri primari, a căror căsătorie a stat la început sub semnul fricii de a nu da naștere unui copil cu coadă de porc (malformație cauzată de relația incestuoasă).
Plecarea lor din satul natal, însoțiți de câteva rude și prieteni, și întemeierea satului Macondo stă la început sub semnul miturilor biblice (Adam și Eva, exodul lui Moise – care își va găsi ecou spre finalul romanului, despre penultimul Aureliano spunându-se că a fost găsit într-un coș de nuiele). Romanul urmărește destinul familiei Buendia, pe parcursul a șapte generații în care se vor naște băieți care vor purta cu toții numele de Jose Arcadio sau Aureliano și fete care se vor numi Amaranta, Rebeca Remedios, Amaranta Ursula.
Pe un alt palier, romanul construiește, așa cum am arătat, acea așezare mitică, Macondo, un sat ce devine treptat oraș, în care se desfășoară dramele familiei Buendia și în care pe rând își găsesc locul unele personaje care la Marquez devin adevărate tipologii (preotul, primarul, comercianții, industriașii).
Nu în ultimul rând, evoluția satului Macondo și a personajelor sale reflectă in nuce istoria Columbiei, chiar a Americii Latine, de la întemeierea așezărilor, la conviețuirea coloniștilor cu băștinașii, la deprinderea noilor cunoștinte și cuceriri științifice, la revoluțiile care au adus independența, curentele liberale, respectiv mișcările socialiste, industrializarea și exploatarea agricolă intensivă etc. Istoria însă (așa cum apare și în manuscrisele lui Melchiade) este una condensată, cronica acestuia “nu înșirase faptele după timpul convențional al faptelor, ci concentrase un secol întreg de episoade cotidiene în așa fel încât toate să coexiste în aceeași clipă”.
Pe un palier superior al lecturii, așadar, romanul reprezintă o meditație despre trecerea timpului, despre timpul subiectiv și timpul obiectiv, despre relativitatea percepției asupra lumii înconjurătoare și a istoriei, despre ciclicitatea evenimentelor istorice (sugerată și de succesiunea generațiilor în familia Buendia, în care toți bărbații se numesc Jose Arcadio sau Aureliano; “…de parcă lumea s-ar învârti în loc…” va repeta de câteva ori Ursula Iguaran – martora a aproape tuturor evenimentelor din roman).
Dincolo de povestea în sine însă, Marquez își dezvăluie aici mai mult decât în alte romane talentul de povestitor. Fluxul poveștii, frazele alcătuite cu mare măiestrie, personajele care se succed generație după generație, martore ale trecerii și totodată ale revenirii timpului (cu accent pe Ursula Iguaran – mater familias, matroana, cea care veghează generațiile familiei Buendia și observă caracterul ciclic al istoriei și al timpului și pe Aureliano Buendia – cel care va intra în memoria colectivă prin revoluțiile și bătăliile sale eșuate) toate te țin învăluit într-un cocon magic, și asta este una din cărțile pe care n-ai mai vrea s-o termini de citit, chiar dacă ar repeta la nesfârșit aceleași lucruri.
Deși nu reprezintă certificatul de naștere al realismului magic, acest roman este recunoscut ca fiind cel mai de seamă manifest al acestui curent literar prezent mai ales la scriitorii sud-americani. Astfel, peste perspectiva rațională asupra evenimentelor se suprapun credințe, mituri, ritualuri sau pur și simplu imaginația, interpretarea realității în cheie magică, așa cum numai în comunitățile ancestrale izolate (cum este satul Macondo) se poate întâmpla, astfel încât granița dintre real și imaginar este extrem de subțire.
Întreaga istorie a familiei Buendia stă sub semnul interacțiunii cu șatra de țigani a lui Melchiade. La începuturile satului Macondo, aceștia aduc în sat cele mai noi descoperiri științifice. Ulterior, odată ce Melchiade, întors din morți, își instalează cabinetul în casa Buendia, fiecare generație a familiei își va sacrifica timpul izolându-se în acest cabinet pentru a descifra manuscrisele redactate în limbi necunoscute. Ultimul Aureliano rămas în viață, care descifrează înfrigurat ultimele pagini din aceste manuscrise, găsește acolo istoria familiei sale, de la Jose Arcadio cel legat de copac până la micul Aureliano, ultimul descendent al familiei, născut cu o coadă de porc din incestul lui Aureliano Babilonia cu mătușa sa, Amaranta Ursula și care se va stinge mâncat de furnici. Este o splendidă metaforă prin care autorul pare a ne spune că fiecare trăim propria poveste, predestinată, dar nu realizăm acest lucru decât foarte tărziu, pentru că acele manuscrise sunt de fapt o “carte a oglinzilor” în care fiecare cititor se regăsește pe el (vom regăsi acest motiv literar și la M. Cartarescu în “Theodoros”). Descifrarea ultimelor pagini ale manuscrisului aduce cu sine și dispariția satului Macondo și a celor ce au mai rămas în el. Tot un artificiu literar este și prezența autorului însuși ca personaj în propriul roman. Printre cei patru prieteni care-i mai rămăseseră în sat ultimului Aureliano este și Gabriel (stră-strănepotul lui Gerinaldo Marquez, tovarășul de arme fidel al colonelului Aureliano Buendia). Acesta va părăsi satul cu puțin înainte de ștergerea lui de pe fața pământului, pentru a pleca, împreună cu farmacista Mercedes, la Paris, de unde va mai trimite sporadic scrisori (Garcia Marquez please din Columbia în Europa, împreună cu soția sa, Mercedes).
Titlul romanului a stârnit de-a lungul timpului nenumărate interpretări. Însuși autorul, la mulți ani după apariția cărții, excedat poate de faima pe care o căpătase aceasta, încearcă să explice: “singurătatea este contrariul solidarității și cred că aceasta este esența cărții…. Cred că aici este vorba de un concept politic: singurătatea considerată ca negație a solidarității este un concept politic de cea mai mare importanță”. Personal am pus această declarație nefericită pe seama simpatiilor comuniste declarate ale autorului. Nu cred că mesajul cărții se poate reduce în niciun fel la un concept politic fără a-i știrbi din farmec și din anvergură.
Destinul tuturor personajelor stă sub semnul singurătății: Melchiade “…se dusese în lumea morţilor, într-adevăr, dar se întorsese deoarece nu putuse îndura singurătatea”, Jose Arcadio “…dornic de singurătate… se dădu jos din pat, dar nu pentru a se duce la Pilar Ternera, ci pentru a se pierde în tumultul bâlciului”, “Amaranta se ocupă de Aureliano Jose. îl adoptă ca pe un copil care avea să-i împărtăşească singurătatea…”, “…începînd din ziua aceea, Ursula porunci în sat. Restabili slujbele duminicale, suspendă portul brasardelor roşii, anulă toate măsurile dictate sub imperiul proastei dispoziţii. în ciuda energiei de care dădea dovadă, nu înceta să-şi deplângă soarta nefericită. Se simţea atît de singură, încât zadarnic căuta compania soţului ei uitat sub castan. „Uite unde am ajuns, îi zicea ea, în timp ce ploile de vară ameninţau să prăbuşească micul umbrar de palmieri. Iată, casa goală, copiii noştri risipiţi prin lume, iar noi doi, din nou singuri, ca în vremurile dintâi”, Aureliano Jose “…se consola de singurătatea sa brutală, de adolescenţa lui prematură, cu femei mirosind a flori veştejite…”, Amaranta “se încuie în camera ei, decisă să-şi deplângă singurătatea până la moarte”, colonelul Gerinaldo Marquez “…privi străzile pustii, apa cristalizată de pe migdali şi se simţi pierdut în singurătate”, Aureliano Buendia “…rătăcind în singurătatea puterii sale imense… abia dacă înţelese că secretul unei îmbătrâniri frumoase nu este altceva decît încheierea unui pact onorabil cu singurătatea”, despre gemenii Jose Arcadio al Doilea și Aureliano al Doilea se spune că “…singura trăsătură comună pe care o păstrară era acel aer de singurătate pe care-l aveau din familie”, Ursula “în singurătatea de nepătruns a bătrîneţii ei se bucura de atâta clarviziune…”, Meme “…se afundă atât de mult în singurătate…”, “singurătatea lui Jose Arcadio al Doilea nu mai era tulburată decît de intrările şi ieşirile Santei Sofia de la Piedad”, Aureliano şi Fernanda “…nu-şi împărţeau singurătatea, ci fiecare continua să şi-o trăiască singur”, Aureliano Babilonia și Amaranta Ursula “…se integrau din ce în ce mai mult în singurătatea unei case căreia nu-i mai trebuia decât o ultimă suflare pentru a se prăbuşi”.
Pe tot parcursul romanului deci, personajele se însingurează: Jose Arcadio și Ursula își părăsesc satul natal pentru a înființa o nouă așezare, izolată, ruptă pentru mult timp de orice legătură cu exteriorul; bărbații familiei Buendia se izolează pe rând în cabinetul lui Melchiade, seduși până la obsesie de demonstrațiile științifice sau de istoriile găsite acolo, sau în utopiile ideologice revoluționare; Amaranta, deși o fire pasională, își respinge cu obstinație toți pretendenții. Aureliano Babilonia, ultimul supraviețuitor al neamului, se stinge singur, într-o casă pustie, într-un sat pustiu ce va fi spulberat de vânt, așa cum citește în manuscrisele lui Melchiade. De altfel, toți cei care reușesc să intre în familia Buendia sunt sau devin personaje tragice, gravitând doar în jurul familiei, dar sfârșind la rândul lor în singurătate sau în mod tragic (Rebeca, Pilar Ternera, Remedios, Santa Sofia de la Piedad, Petra Cotes, Fernanda del Carpio, Pietro Crespi). Însingurarea celor din familia Buendia apare și din atracția incestuoasă dintre membrii familiei. Singurătatea lor este mai degrabă starea celui care, trezit brusc din himerele, idealurile, utopiile, ideologiile în care a crezut în mod obsesiv, realizează deșertăciunea lor și își rumegă în liniște eșecul; este stigmatul și singura moștenire pe care și-o transmit în succesiunea generațiilor. Deși titlul în traducere românească și-a dobândit o binemeritată notorietate, mă gândeam recitind cartea că poate mai potrivită ar fi fost traducerea “Un veac de însingurare”.
Marquez nu este primul autor care pornește în scrierile lui de la amintirile copilăriei. Are însă meritul de a le îmbrăca în acel țesut fin de măiestrie literară, de fantezie, de magie, și de a le transforma în repere relevante nu doar pentru trecutul său, ci și pentru istoria unei comunități, a unei țări, a unui întreg continent. Și asta este literatură.
“A plouat patru ani, unsprezece luni şi două zile. Au fost perioade în care picura numai, şi toată lumea îşi îmbrăca hainele de sărbătoare şi lua un aer de convalescenţă pentru a sărbători înseninarea, însă foarte curînd se obişnuiră să nu mai vadă în aceste pauze decît semnele unei nemiloase recrudescenţe. Cerul se deşerta în vijelii pustiitoare, şi dinspre miazănoapte se năpusteau uraganele care smulseră acoperişuri, dărâmară ziduri şi dezrădăcinară ultimele trunchiuri ale plantaţiei. La fel ca odinioară în timpul molimei nesomnului, de care Ursula îşi aminti în cursul acestor zile, calamitatea însăşi avea să sugereze mijloacele de apărare împotriva plictiselii. Aureliano al Doilea s-a numărat printre aceia care au făcut tot ce s-a putut pentru a nu se lăsa biruiţi de inactivitate. Trecuse pe acasă pentru un motiv oarecare, chiar în seara în care Mr. Brown convocase furtuna, şi Fernanda vru să-i vină în ajutor cu o umbrelă pe jumătate sfîşiată pe care o găsi într-un dulap. „Nu e nevoie, zise el. Ramân aici pînă încetează ploaia.” Nu era, bineînţeles, un angajament ineluctabil, dar puţin a lipsit să-l respecte întocmai. Întrucît garderoba lui era la Petra Cotes, îşi dezbrăca la fiecare trei zile hainele pe care le purta şi aştepta în izmene să i le spele. Ca să nu se plictisească, se apucă să repare numeroasele stricăciuni pe care le suferise casa. Ajustă balamalele, unse broaştele, strânse şuruburile, redresă cremoanele… Văzându-l cum monta clanţe şi cum demonta ceasuri, Fernanda se întrebă dacă nu cumva era pe punctul de a cădea şi el în viciul de a face pentru a desface, cum făcea colonelul Aureliano Buendia cu peştişorii lui de aur, Amaranta cu nasturii şi cu linţoliul, Jose Arcadio al Doilea cu pergamentele şi Ursula cu amintirile… Partea proastă era că ploaia răvăşise totul, că angrenajele maşinilor celor mai aride înfloreau, dacă nu erau unse cu ulei, tot la trei zile, că firele de brocart se oxidau şi că pe lenjeria umedă creşteau alge de şofran. Atmosfera era atât de jilavă, încât peştii ar fi putut intra pe uşă şi ieşi pe fereastră, navigând prin aerul încăperilor.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 