Acordarea Premiului Nobel în 2004 scriitoarei austriece Elfriede Jelinek a stârnit mari controverse, la puțin timp de la acest moment unul dintre membri retrăgându-se din juriu în semn de protest față de această alegere considerată o “greșeală”.
Cel mai cunoscut roman al său este “Pianista”. Erika Kohut este o femeie de 35 de ani, profesoară de pian la Conservator, cu o carieră mediocră de interpretă. Trăiește împreună cu mama ei, care îi controlează cu o severitate dusă la extrem programul, ieșirile în oraș, ținuta, evenimentele muzicale la care participă, relațiile sociale. Această relație toxică implică și pedepse fizice, nu puține fiind situațiile în care între cele două se iscă bătăi sfârșite cu împăcări patetice. Mama este cea care, încă din fragedă copilărie, o canalizase spre o carieră muzicală, sacrificându-i cei mai frumoși ani pentru realizarea acestui scop obsedant. Teama de a nu-și pierde fiica o face pe mamă să-i inhibe acesteia încă din fașă pornirile erotice și orice început cât de firav de relație amoroasă.
Ajunși în acest punct, nu putem să nu observăm similitudinile între personajul Erika și scriitoarea însăși. Elfriede Jelinek, obligată încă din copilărie de mama ei (o româncă săsoaică plecată în Austria) să studieze muzica mai mult decât și-ar fi dorit, în detrimentul altor preocupări specifice copilăriei, se înscrie după terminarea gimnaziului la Conservatorul vienez, unde studiază pianul, arta compoziției muzicale și arta teatrală. Abandonează studiile la puțin timp, din cauza unor tulburări psihice, stări anxioase și agorafobie. Este deci evident că biografia și-a pus o amprentă puternică cel puțin pe acest roman.
Prinsă în cleștii excesivului control matern, Erika își refulează obsesiile erotice persecutându-și elevii (unei eleve despre care i se pare că acaparase atenția lui Walter Klemer îi provoacă răni la mână, astfel încât aceasta să nu poată participa la concursul de interpretare), frecventând localuri sordide în care vizionează spectacole de tip peep-show, urmărind cupluri în plin elan sexual prin parcurile de la marginea Vienei, unde călătorește cu autobuzele până la ultima stație, sau automutilându-se cu lamele de ras.
În momentul în care în viața ei apare studentul Walter Klemmer, asupra lui se vor proiecta toate aceste obsesii sexuale, cu accente de sado-masochism, voyeurism și alte tipuri de comportament care mai de care mai perverse.
Mi s-a părut originală în acest roman perspectiva narativă: narațiunea este la timpul prezent, este ca și cum ai fi tu însuți spectatorul unui peep-show pe care autoarea ține să ți-l și explice fază cu fază. Apoi recursul la muzicieni precum Chopin, Schubert, Beethoven, într-o încercare (nu foarte reușită zic eu) de a imprima narațiunii cursivitatea unei compoziții muzicale. Destul de reușite, în schimb, mi se par modul de construcție a personajelor și capacitatea romanului de a sonda până în cele mai profunde adâncimi intimitatea psihică și fizică a personajului principal, cu accente de feminism pe care le pun pe seama apartenenței scriitoarei la mișcarea comunistă austriacă.
Romanul are însă și numeroase neajunsuri. Acuzația de pornografie este una cât se poate de întemeiată. Este o scriere de-a dreptul vulgară pe mai multe zeci de pagini (iar eu nu sunt neapărat un pudibond). Scriitoarea declară de altfel într-un interviu că “în mod ciudat, singurul domeniu în care m-am emancipat devreme a fost acesta al problemelor sexuale”. Cred însă că, poate din cauza educației excesiv de severe primite în copilărie și a tulburărilor psihice ulterioare, este tocmai domeniul pe care l-a asimilat cel mai puțin, în sensul în care subconștientul său refulează în scris impresii, relații dezgolite parcă de orice sentiment sau sensibilitate și reduse la latura lor mecanică, vulgară. De altfel, traducătoarea Nora Iuga spunea despre acest roman: “Şocant e modul în care descrie mecanismul sexual! Cuvintele de desemnare a organelor sexuale nu sunt şocante” (de fapt, ambele sunt cel puțin la fel de șocante). Iar scriitoarea/traducătoarea Nora Iuga este greu de șocat în astfel de chestiuni.😊
Am citit câte ceva din scriitorii austrieci (Zweig, Musil, Handke, acum Jelinek) și mi se pare că asupra tuturor, atât cei vechi cât și cei contemporani, planează umbra lui Freud; toți vor să fie, mai mult sau mai puțin, discipolii lui Freud; găselnița lui cu psihanaliza îi entuziasmează și îi complexează totodată. Sentimente și senzații suprimate, oprimarea din partea părinților, acte ratate, refularea subconștientului, obsesii duse peste limita patologicului, personalități marcate de tare psihice, toate par desprinse din cărțile de psihiatrie ale lui Freud; iar a reduce de multe ori literatura la (psih)analiza unor astfel de conflicte sau mecanisme psihologice distruge plăcerea lecturii.
Toate acestea mă fac să nu fi gustat foarte mult acest roman. L-am citit după o serie de romane de Garcia Marquez, și e ca și cum, după un festin culinar, ai începe să te hrănești cu perfuzii.
Romanul a fost ecranizat în 2002 de cunoscutul regizor austriac Michael Haneke (și el autor printre altele a multor ciudățenii cinematografice), iar Isabelle Hupert și Annie Girardot în rolul celor două femei (mamă și fiică) sunt foarte inspirate. E unul din puținele cazuri când cred că filmul (ce poate fi văzut pe platforma Tiff unlimited) bate cartea.
“Erika, o floare de camp…Mamei ei i-a trecut prin fața ochilor, înainte de a o naște, ceva sfios și gingaș. Apoi, când a văzut bulgărele de humă ieșit din pântecele ei, s-a gândit imediat, fără să țină cont de ce-ar fi fost nimerit pentru el, că în viață să aibă parte de puritate și finețe…Orice copil este atras instinctiv de murdărie și scârnă, dacă nu-l oprești la timp. Mama alege de timpuriu pentru Erika o profesie artistică; în finețea construită cu migală, trebuie să iasă bani, în timp ce oamenii de rând o vor înconjura pe artistă cu ropote de aplauze. Acum Erika este, în sfârșit, gata rafinată să urnească din loc căruța muzicii și să meșterească arta. Așa o fată nici nu e făcută pentru o muncă brută manuală, pentru gospodărie. Ea e predestinată de la naștere gingășiei, dansului, cântecului, muzicii. O pianistă de reputație mondială – acesta ar fi idealul mamei.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 