Tatiana Țibuleac face parte dintr-un nou val de scriitori basarabeni despre care am mai scris pe acest blog. După un volum de proză scurtă, ea publică primul său roman, “Vara în care mama a avut ochii verzi” în 2017. Eu l-am citit în ediția a XII-a (la editura Cartier din Chișinău) ceea ce spune totul despre succesul pe care, pe bună dreptate, l-a avut.
Naratorul, Aleksy, ajuns între timp un pictor bine cotat, dependent de droguri și cu picioarele amputate în urma unui accident, developează în memorie o parte din perioada copilăriei, și anume vara petrecută împreună cu mama sa, care era pe moarte, într-un sat francez.
Familia, emigranți de origine poloneză trăind în Marea Britanie, este una dezorganizată. Moartea accidentală a fetiței Mika îi aruncă pe toți membrii familiei într-o disperare care pe mama o transformă într-o alcoolică abulică si dezabuzată, de care tatăl, alcoolic la rândul său, fuge împreună cu o altă femeie și care pe naratorul Aleksy, adolsecent pe atunci, îl face dependent de pastile și internat într-o școală pentru persoane cu afecțiuni psihice și tulburări de comportament. Bunica este singura care, ținând o băcănie, încearcă să mențină unitatea unei familii ai cărei membri se urăsc din tot sufletul.
În dimineața care a urmat aniversării de 40 de ani, după o noapte înecată în alcool, mama își anunță fiul, în ciuda planurilor pe care și le făcuse acesta, că urmează să-și petreacă vacanța într-un sat din Franța. Ceea ce părea a fi o vacanță de coșmar devine încet un bun prilej pentru mamă și pentru fiu de a se redescoperi unul pe altul, de a încerca să-și vindece rănile vechi ale familiei și de a fi pregătiți pentru a înfrunta o nouă rană care se deschide: pe parcursul vacanței, fiul află că mama suferă de un cancer galopant și că mai are de trăit doar câteva săptămâni. Urmează o cursă contra cronometru: mama și fiul își redescoperă reciproc sentimentele, își doresc să recupereze tot timpul pierdut din relația lor, în condițiile în care moartea ei poate surveni oricând.
La început limbajul cărții este unul dus până la limita suportabilității, extrem de dur, coroziv, trădând revolta, alienarea, inadaptarea, indignarea, ura. Imaginea mamei este una dezgustătoare. Romanul debutează astfel: “În acea dimineață, în care o uram mai mult decât oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum sta la poarta școlii că o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând….Aș fi schimbat-o, dacă aș fi putut, cu orice altă mamă din lume în două secunde…Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul…” Spre final, toate acestea lasă loc melancoliei, iubirii, afecțiunii, înțelegerii, empatiei, resemnării: “Mama, deși aproape dispăruse, era nespus de frumoasă….Această femeie, pe care o urâsem toată adolescența fără motiv, a făcut pentru mine în câteva săptămâni mai mai mult decât toți psihiatrii în restul vieții.”
Cartea surprinde metamorfoza naratorului pe parcursul acelei veri, maturizarea sa forțată și accelerată de drama in mijlocul căreia este prins. Acesta devine dintr-o persoană egoistă una altruistă, ura lui se transformă în iubire, înțelegere, compasiune. La începutul cărții am văzut personajul principal ca pe un fel de Holden Caulfield din “De veghe în lanul de secară” (același personaj revoltat, mutat disciplinar în alt liceu și care nu pare a dezvolta relații de afecțiune decât cu sora sa). Învățând să-și iubească mama, Aleksy învață să o iubească pe Moira, o fată din satul francez – o altfel de iubire decât cea psihotică pentru Jude.
Este impresionant cum autoarea reușește, în pagini relativ puține, să conducă haosul, zgomotul, apăsarea inițiale din psihicul personajului spre împăcarea, înțelegerea, calmul final. Îmbinând imagini și expresii poetice cu unele de o duritate extremă, cinismul cu umorul (de multe ori negru), ea construiește o imagine a mamei altfel de cum regăsim această imagine în general în literatură, una edulcorată, idealizată. Portretul mamei la Tatiana Tibuleac este unul realist, lipsit de orice farduri, lipsit de patetism, ancorat într-un timp și spațiu reale, dar care, în spatele imaginii, ascunde multă înțelegere, melancolie, iubire.
Într-un stil propriu, autoarea scrie o carte densă, intensă, dură, care sondează profund intimitatea psihică și fizică a personajelor, care vorbește despre inadaptare, ură, durere, iertare, despre decăderea umană, și despre cum suferința ne poate înălța, poate renaște în noi sentimentele de iubire, de afecțiune, de înțelegere, de responsabilitate, bucuria și fericire (vorbind despre vara petrecută împreună cu mama sa muribundă, naratorul spune “Au fost cele mai fericite zile din viața mea”), sentimentele care ne definesc ca oameni. Din acest punct de vedere, aș spune că romanul are un mesaj creștin, ca o pildă biblică.
Toată această ascendență a sentimentelor este surprinsă foarte poetic în culoarea ochilor mamei: dacă la început culoarea lor verde contrastează cu percepția urâțeniei (“Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei”), în final aceștia devin amintirea și emblema frumuseții (“Ochii mamei erau poveștile mele nespuse…Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci…Ochii mamei erau cicatrici pe fața verii…Ochii mamei erau muguri în așteptare”).
Este o bucurie de carte, pe care o recomand cu toată încrederea!
“În ziua în care mama a murit ne simțeam ca doi hoți care au jefuit o bancă. Era mijlocul lui septembrie, iar ea încă trăia. Dimineața mi-a spus că vrea pâine de la Odille și un mille-feuille, iar eu am sărit bucuros pe bicicletă și m-am dus la brutărie, unde am cumpărat trei pungi cu de toate. Am ieșit să mâncăm în grădină, iar mama a dorit să stea în hamac. Era atât de ușoară, încât plasa acestuia nici măcar nu se desfăcuse, rămânând înfășurată în jurul ei în formă de luntre. Am mâncat mere, pe care le-am rupt de pe un ram uscat și le-am șters cu mâneca de la haine. Ne-am mirat ambii că ramul cel mort a rodit și că merele erau bune. Ne-am mai mirat de culori, de aer, de mirosuri și de faptul că ea încă trăia….Am petrecut aproape toată ziua vorbind întruna, mâncând nuci și mere, dar fără a spune esențialul. M-am despărțit de mama fără ca ea să știe că am iertat-o. După amiaza se pornise vântul și m-am dus în cameră să-i aduc o pătură, iar când m-am întors, mama se legăna moartă în hamac, ca o crisalidă cu început de fluture”.
BIBLIOTECA LUI DIUS 