În mintea mea s-a făcut amiază,
În inima mea zi fără vânt
Nicio pasăre nu traversează
Trupul meu cel de pământ.
Demult au fost vise și vorbe,
Case care ne adăposteau.
De pe atunci fântânile cu corbe
Din brațele tale mă scoteau.
Era o zi scurtă și săracă
În care am șezut îmbrățișati
Pe o bătaie repede de toacă
Care trezește-n mănăstiri pe frați.
Sunetul ei a dispărut în timp
Cum se ascunde în lână o căpușă
Și-i plină clipa de sânge și argint
Deschisă ca ochiul de păpușă.
De atunci s-a lărgit inima mea
Și a încăput în ea cerul și pământul
Și vine uneori o pasăre să stea
Ca să-mi ciupească viu din ceafă gândul.
În mintea mea s-a făcut amiază
În inima mea zi fără vânt
Doar o pasăre mai traversează
Trupul meu cel de pământ.
Și de atunci s-a lărgit inima mea
Și încape-n ea moartea și pământul
Când noaptea se prelinge printr-o stea
Și îmi acoperă ca ceara gândul.
Privesc o zi care va fi pe urmă –
În ceafa mea topindu-se la soare
Vin porcii evanghelici ca să scurme
Apoi se duc și se îneacă-n mare.
Alături ceafa ta se odihnește
Și părul e ferit, încă o dată,
Și-i liniște, și moartea șiroieste,
Așa cum n-a fost niciodată.
În crăpătura dintre veșnicii
Coboară gânduri multe și regrete
Care parcă ar vrea să ne repete
Că n-o să fiu și nu o să mai fii.
BIBLIOTECA LUI DIUS 