În anii studenției mele clujene, mă duceam duminica la Catedrala Mitropolitană, unde ascultam predicile Mitropolitului Bartolomeu Anania, care impresiona întotdeauna prin cultura și elocința sa. În ultima sau penultima duminică din februarie (lună de sesiune pentru noi), predica se concentra pe parabola fiului risipitor, și îmi amintesc că de fiecare dată aceasta era abordată dintr-un unghi diferit: al tatălui, al fiului risipitor, al fiului cel mare rămas acasă.
Întâmplarea a făcut să primesc de la autorul însuși, PS Benedict, noul Episcop al Sălajului, această carte, “Brațele părintești. Despre părinți și copii în Parabola Fiului risipitor”. M-am bucurat să găsesc aici multiple interpretări asupra acestei parabole, una dintre cele mai complexe din Biblie. Dincolo de abordarea teologică firească, am identificat și o abordare umană, chiar literară pe alocuri. Dacă pilda biblică este una deschisă oricărui deznodământ, la fel este și cartea: nu este în niciun fel sentențioasă, nu oferă argumente de nediscutat, nici concluzii definitive, nu încearcă să vorbească cititorului de deasupra puterii sale de a simți și a înțelege ci, mai degrabă, încearcă împreună cu cititorul să aprofundeze meditația la semnificația acestei parabole, la resorturile și la urmările comportamentului personajelor sale, îl provoacă la un joc de roluri în care i se propune să se pună, pe rând, în pielea fiecăruia dintre personaje. Un exercițiu extrem de incomod, dacă este făcut cu sinceritate!
De multe ori obișnuim (influențați și de unele predici) să privim simplist, superficial lucrurile, să vedem în personajele acestei parabole simple șabloane: fiul risipitor este omul păcătos care, cuprins de remușcări, dorește să-și îndrepte comportamentul, fiul cel mare este omul invidios, nefericit că “are concurență” la moștenirea cerească, iar tatăl este întruchiparea Părintelui dispus să-și împartă binefacerile cu generozitate tuturor fiilor săi, chiar și (sau mai ales) celor întorși din rătăcire. Poate că spre asta tinde esența parabolei, dar autorul și cartea aceasta au meritul de a duce discuția și dincolo de aceste șabloane, de a trece comportamentul personajelor și prin prisma experiențelor și a sentimentelor umane, nu doar prin filtrul unor percepte care, dacă n-ar ține cont de acestea, s-ar putea dovedi rigide. Astfel cartea pune în discuție motivele care l-ar fi putut determina pe fratele cel mic să-și pretindă partea din avere și să se înstrăineze, alegerea tatălui de a-l lăsa să facă acest lucru, comportamentul fratelui cel mare care, din senin parcă, își refulează frustrarea etc…Mai mult, ajunge să privească atitudinea celor doi frați cu înțelegere, cu condescendență, acestea fiind premise necesare ale iertării ulterioare.
Această carte mi-a prilejuit cel puțin câteva gânduri sau idei pe care încerc să le expun pe scurt mai jos:
1.M-am întrebat de ce alege Isus să-și exprime învățăturile prin parabole? Pe de o parte, pentru că nu este un dascăl pedant și scorțos, care se mulțumește să-și predea cursul pretinzând în mod automat înțelegerea și conformarea de către cei cărora li se adreseaza. El ne oferă, prin pildele biblice, lecții practice, spețe, lucrări de seminar, pentru a ne provoca, pentru a-și pune în discuție învățătura (uneori primește replici îndrăznețe din partea cui nu ne-am fi așteptat: femeia samarineancă și femeia cananeancă), pentru a ne lăsa libertatea de a extrage noi înșine concluzia, învățătura și nu a o de(s)prinde în mod mecanic. În al doilea rând cred că recurge la aceste pilde (exemple din viața de zi cu zi a oamenilor) pentru a ne transmite în mod încurajator că cele la care suntem chemați nu reprezintă lucruri abstracte, supranaturale, peste putința umană, ci sunt comportamente, atitudini, sentimente, credințe profund umane. Ele constă într-un efort, e drept, nu ușor, de dezvoltare personală, de disciplinare morală, de înălțare spirituală, dar un efort care nu ne este peste putință, nu ne depășește nicidecum condiția umană.
2.În “Cuvântul înainte” al acestei cărți se face recurs la o distincție (făcută de esteticianul german Erich Auerbach) între poemele homerice și textele biblice din punct de vedere al modului în care-și dezvăluie esența, înțelesurile (total și direct în cazul poemelor homerice; aluziv, indirect, prin deducție în cazul textelor biblice). Dacă ne referim însă punctual la parabola fiului risipitor, mi-aș îngădui să duc această paralelă mai departe. Și în cazul lui Ulise și în cazul fiului risipitor este vorba despre rătăcirea, despre înstrăinarea care te încearcă până la limita resurselor umane pentru ca în final să te smerească. Ulise ajunge pe insula Itaca îmbrăcat în zdrențe și primul căruia i se dezvăluie este porcarul Eumeu. Fiul risipitor se întoarce acasă cu gândul de a-și asuma condiția cea mai josnică, cea de porcar (porcii fiind în Biblie animale necurate). Rătăcirea are deci rolul de a-i disciplina, de a-i smeri pe amndoi, de a le înfrânge trufia cu care s-au pus împotriva voinței zeilor (în cazul lui Ulise) sau a ordinii morale (în cazul fiului risipitor).
3.Acceptarea de către tată a dorinței fiului de a se înstrăina m-a dus cu gândul la dictonul lui Soren Kierkegaard: “Opusul păcatului nu este virtutea, ci este libertatea”. Tatăl respectă libertatea fiului de a-și alege calea. Kierkegaard spune că adevărata libertate o reprezintă opoziția față de păcat (văzut ca o formă de dependență, de subordonare, de sclavie). Dacă tatăl i-ar fi interzis fiului plecarea, l-ar fi constrâns poate spre un comportament păcătos (poate ca al fiului mai mare???). Așa însă, i-a permis să poarte greutatea păcatului pentru a se putea elibera în final de ea.
4.Nicolae Steinhardt face în “Jurnalul fericirii”, pornind de la opoziția între ideologiile politice, distincția interesantă și originală între păcatele de dreapta și cele de stânga, între păcatele pe care le săvârșim în singurătatea ființei noastre și păcatele pe care le săvârșim în lume și împreună cu lumea. Parabola fiului risipitor le ilustrează pe ambele: fiul cel mare, ursuz, ranchiunos, având permanent sentimentul nedreptățirii, păcătuiește în singurătatea ființei lui din egoism, din necunoașterea solidarității, a nevoii de a împărți, pe care ți le dă traiul în societate, bucurându-se de unul singur de binefacerile părintești; fiul cel mic păcătuiește tocmai lăsându-se prea mult prins în mrejele lumii, risipindu-și fără socoteală averea (darurile, zestrea – înzestrarea).
5.Tot N. Steinhardt spune că “oricine se întristează nesăvârşind păcate, a şi păcătuit în inima lui”. Întristarea este deci o formă de păcat, și fratele cel mare, veșnic îmbufnat, nemulțumit, incapabil de bucurie cunoaște această formă de păcat.
6.Singurul care are perspectiva întregului infinit și indivizibil este tatăl. Este infinită și indivizibilă capacitatea sa de iertare, de dăruire, de înțelegere, dar și “averea” sa (darurile sale). Fiecare dintre fii vede însă în patrimoniul părintesc doar partea care-l privește, ignorând imaginea de ansamblu. La fel ca în momentul înmulțirii pâinilor, acolo unde toți văd doar cinci pâini și doi pești, tatăl știe că se află hrana veșnică și nesfârșită. Folosind o sintagmă juridică, proprietatea asupra averii este una comună (o formă de coproprietate), a sa și a fiilor săi, și nu este una divizibilă, pe cote părti, ci una în devălmășie (“…tot ce este al meu este și al tău”).
Fără îndoială că primul nivel de interpretare al parabolei este cel teologic. Este un exemplu foarte subtil și ilustrativ care ne vorbește despre libertatea individuală, despre alegerile pe care le facem în viață, despre păcat (în diferitele sale tipologii), despre iertare…Dar interpretarea poate coborî și în sfera relațiilor umane cotidiene, a sentimentelor pe care le are fiecare dintre noi (iubirea paternă și cea filială, remușcare, regret, smerenie, egoism etc.) astfel încât această parabolă să nu întărească niste șabloane care ne pot osifica gândirea și simțirea, ci să ne provoace la meditație, la exercițiu spiritual zilnic, la un mod de viață virtuos. Și cred că asta își propune cartea.
“Socotesc că trei sunt motivele evidente care-l fac pe tânăr să pășească în afară, înspre lume, ignorând siguranța casei și preferând aventura cu foarte multe necunoscute și riscuri – dorința de cunoaștere, nevoia de experiență personală și setea după o viață trăită la maximum. Toate cele trei argumente sunt valide și pot să justifice o astfel de decizie. ”
“Dintr-o anumită perspectivă, parabola în discuție ar putea fi interpretată drept o permanentă judecată, excluzând orice nuanță juridică în favoarea unei continue autoanalize a personajelor, stând unul față în față cu ceilalți, dar, mai ales a cititorilor, care se oglindesc succesiv și pe rând în unul sau altul dintre personajele povestirii. De fapt, Scriptura, în general, este o poveste personală a cititorilor, în măsura în care ne așează în mijlocul evenimentelor pe modelul – eu sunt cel care pătimește aceasta, ne provoacă la o introspecție și, în consecință, la o reconfigurare a ordinii vieții.„
BIBLIOTECA LUI DIUS 