Publicarea postumă în 1996 de către editura Humanitas a ”Jurnalului” inedit al lui Mihail Sebastian a deschis, în societatea românească postcomunistă, în premieră, o dezbatere necesară despre atitudinea antisemită a unei părti importante din elita noastră intelectuală din perioada interbelică, și a pregătit societatea noastră pentru discuția, nu mai puțin complexă și necesară, despre colaborarea unor personalități culturale și artistice cu sistemul comunist și serviciile de poliție politică.
Mihail Sebastian (pseudonimul lui Iosif Hechter) a fost un scriitor român de origine evreiască din perioada interbelică și o personalitate marcantă a intelectualității vremii, făcând parte din generația de excepție formată de Nae Ionescu. Publicarea romanului său “De două mii de ani” (1934), care abordează tema condiției evreilor într-o societate în care antisemitismul se afirma din ce în ce mai pregnant, dar și prefața scrisă de mentorul său (prin care acesta caută tocmai să justifice din punct de vedere ideologic și istoric un tip de reacție și de atitudine antisemite) au stârnit o puternică dezbatere în care s-au folosit argumente literare, dar și istorice, filosofice, rasiale, ceea ce l-a determinat pe autor să publice, un an mai tărziu, eseul “Cum am devenit huligan”, despre receptarea din punct de vedere literar și ideologic a romanului. Din cauza opiniilor sale și a apartenenței sale etnice, Sebastian se vede trecut în categoria “huliganilor”.
Norman Manea este un scriitor român (evreu din Bucovina) care în copilărie, împreună cu familia sa a fost deportat în lagărele din Transnistria, a cărui familie a fost persecutată politic, apoi, de regimul comunist și care a reușit în 1987 să emigreze în Germania și, ulterior, în SUA. În cadrul dezbaterii, din țară și din străinătate, pe marginea “Jurnalului” lui Sebastian, Norman Manea pune accent pe necesitatea “corectării” portretelor unor intelectuali români de marcă (cei mai notorii, inclusiv în străinătate, fiind Mircea Eliade și Emil Cioran) prin recunoașterea atitudinii lor antisemite și a simpatiei lor pentru mișcările fasciste interbelice. Aceasta într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, când România post – revoluționară, cu o societate nu tocmai pregătită din punct de vedere al nivelului de educație, cultură, toleranță, tocmai recupera sau descoperea la nivel de dezbatere, opera, imaginea publică, figurile acestor intelectuali față de opera cărora sistemul comunist instituise un adevărat embargo. În aceste condiții, nu este de mirare că opiniile exilatului Norman Manea au stârnit în țară reacții de adversitate din partea literaților vremii, fiind și el catalogat asemeni “huliganului” Sebastian.
De aici provine explicația titlului: Norman Manea, contestat în țară pentru poziția sa în dezbaterea pe marginea jurnalului lui Sebastian, se reîntoarce în 1997 pentru prima dată în Romania, după plecarea în exil.
Pe lângă aluziile la jurnalul lui Sebastian, cartea se deschide și cu referința la asasinarea lui Ioan Petru Culianu (intelectual român de prestigiu, profesor de istoria religiilor, discipol al lui M. Eliade, trăind și el în SUA), rămasă neelucidată pe deplin nici astăzi și pusă pe seama atitudinii de respingere profundă din partea lui Culianu atât la adresa sistemului comunist cât și a extremismului de dreapta (inclusiv a modului cum s-a manifestat acesta în Romania interbelică).
Romanul pune în discuție cel puțin două teme majore: tema exilului și tema evreității, iar referința la cele două personalități evocate mai sus este ilustrativă în acest context: scriitorul evreu Mihail Sebastian dezvăluie în finalul jurnalului său intenția de a părăsi România (intenție ce nu se mai materializează, scriitorul fiind victima unui accident rutier), iar Ion Petru Culianu (și el intenționând să se convertească la mozaism prin căsătoria cu evreica Hillary Wiesner) și-a manifestat după 1989 intenția de a reveni în țară (nematerializată la rândul ei din cauza asasinatului căruia i-a căzut victimă). Între aceste două dificultăți paradoxale se desfășoară drama interioară a autorului: dificultatea de a părăsi România (atât obiectivă, ținând de severitatea regimului comunist opresiv, cât și subiectivă, determinată de atașamentul față de părinți și față de limba română, în care autorul va scrie tot timpul, chiar și în exil) și dificultatea de a se întoarce în țară (și ea cu puternice considerente subiective, autorul având rezerve de a reveni într-un mediu intelectual încă insuficient eliberat de mentalitatea comunistă și în care era puternic contestat pentru opiniile sale). De altfel, romanul se deschide cu discuția autorului cu prietenii săi, Philip și Saul (nimeni alții decât marii scriitori americani de origine evreiască Philip Roth și Saul Bellow), pe tema oportunității unei călătorii în România.
Partea a doua a romanului, reprezentând notații zilnice despre scurta călătorie în România anului 1997, este pusă în oglindă cu prima parte (“anamneza”), în care sunt rememorate detalii din viața autorului (unele reale, altele fictionalizate): întâlnirea și căsătoria părinților săi, ambii provenind din familii evreiești de lângă Suceava, deportarea de către armatele naziste într-un lagăr din Transmistria a întregii sale familii, revenirea din lagăr și reluarea vieții sub regimul comunist, condamnarea tatălui în lagărul de muncă forțată de la Periprava, studiile și scurta carieră profesională de inginer a autorului, care devine un obiectiv pentru serviciul de Securitate al sistemului, ajungând să-l aibă drept turnător pe unul din bunii săi prieteni, evocarea unor figure ale intelectualității anilor ’80, prieteni ai scriitorului și, în final, emigrarea în Germania și apoi în SUA. Pitorească este descrierea vieții în micile târguri evreiești din Bucovina, cu atmosfera lor patriarhală. Se desprind de aici figurile părinților, dar și a devotatei slujitoare Maria, care, româncă fiind, este oprită de autorități să însoțească familia în lagăr dar, în ciuda acestora, își caută stăpânii prin Transnistria pentru a le duce hrană și îmbrăcăminte. Ulterior, căsătorită cu un înalt funcționar comunist al județului, va continua să ajute familia.
Reîntoarcerea în țară în 1997, împreună cu dirijorul Leon Botstein, îi prilejuiește autorului întâlnirea cu foști prieteni din mediul literar și nu numai, inclusiv o călătorie la Suceava, la mormântul mamei (la înmormântarea căreia nu putuse participa) și una la Cluj-Napoca (unde se întâlnește printre alții cu decanul UBB Andrei Marga – fost profesor al meu la UBB – sau cu profesorii Ion Vartic și Marta Petreu). Totodată însă, îi provoacă reflecții în ceea ce privește modificările care au avut loc în țară după Revoluție, modul în care s-au schimbat prietenii sau cunoscuții săi, mediul cultural, social, politic sau intelectual. Notațiile sale diaristice sunt fragmentate de bucăți intertextuale, de momente de ficțiune sau reverie care-l aruncă pe autor din timpul prezent în memoria subconștiență a trecutului.
Este vorba în acest roman despre odiseea unui om nevoit să traverseze și să înfrunte toate dramele istoriei veacului trecut: deportările din cel de-Al Doilea Război Mondial, sistemul comunist cu lagărele sale de muncă forțată, cu lipsurile și cu îngrădirea drepturilor individuale, emigrarea și viața în exil iar, în final, întoarcerea acasă.
Peste acest destin se suprapune drama intelectualului măcinat de conștiința tragediei sale, dar și de tragedia colectivă a celor asemenea lui, drama intelectualului persecutat pe de o parte în perioada dictaturii comuniste, dar acuzat și oprimat din cauza opiniilor sale inclusiv în perioada postcomunistă.
Nu în ultimul rând, acestei duble posturi dramatice i se mai adaugă una: drama evreului deportat în perioada Holocaustului, scăpat de moarte ca prin urechile acului din lagărele naziste și care, după mai bine de 50 de ani, se vede contestat și pus la zid pentru un invocat “monopol pe chestiunea evreității” pe care l-ar fi exercitat prin abordarea sa, justificat subiectivă, asupra jurnalului lui M. Sebastian.
Nu este mai puțin adevărat că uneori atitudinea autorului este una histrionică (“Repet cuvintele, ca un descântec, să mă apere de emoție și nevroză și politețe. Cine să fie intervievat? Inamicul public sau victima fascismului și comunismului sau scriitorul solitar, timid, ovaționat de yankei? Sunt un intrus, atât, implorând să fie ignorat.”, “Masca mi se lipise de față. Clasicul inamic public, Alogenul! Fusesem dintotdeauna celălalt, conștient sau nu, demascat sau nu, chiar dacă nu mă identificam cu ghetoul mamei mele și cu niciun ghetou al identității.”). Dar este atitudinea unui om care în viața lui a fost deportat, urmărit de poliția politică, hăituit, exilat, fugar, înstrăinat și care, de la înălțimea Paradisului (cum denumește el țara exilului său – SUA), se vede prins în dilema de a se întoarce sau a nu se întoarce, fie și pentru puțin timp, în infernul patimilor sale.
Este un roman complex, care redă drama individuală a autorului, dar și pe cea colectivă a intelectualilor în regimul comunist, a evreilor în veacul trecut, care abordează teme precum cea a alterității, a memoriei colective, a atitudinii elitelor intelectuale față de marile subiecte ale istoriei, a apartenenței la o limbă maternă, la un popor (chiar făcând parte dintr-o minoritate națională). S-a bucurat de succes în România și în țările în care a fost tradus, a fost și contestat, iar mai ales pentru acest roman, Norman Manea a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Literatură.
“Ezitările de a părăsi România țineau de întrebarea cât va muri din mine la plecare. Mă întrebam dacă exilul echivala cu sinuciderea scriitorului, dar nu prea aveam îndoieli asupra răspunsului. Dar moartea care pândea aici, acasă? Rapida strâmtoare a existentei și înmulțirea primejdiilor făceau irelevante dubiile privind re-nașterea, în pragul bătrâneții, în altă limbă și în altă țară…”
“Apelul credinciosului creștin către lumea creștină este, într-adevăr, lipsit de echivoc: cel mai monstruos, după holocaust, este persistența, fie și minimală, a antisemitismului. Minimală, fie ea și minimală? Călătorul poate dormi cu acest ultim cuvânt, în Patria de unde nu a vrut să plece și unde nu a vrut să se întoarcă și unde l-au răsfățat ambiguitățile…Tardivă terapie, somnul. Tot ce ai pierdut și încă nu știi că ai pierdut sau ai putea pierde poți lua cu tine în noaptea tămăduitoare, chiar și huliganul Sebastian și huliganul Isus, batjocorit de farisei și înviat în mii de întruchipări și ars de viu de mii de ori în crematoriile secolului huliganic…Nu mă mai opun oboselii, ca un copil bătrân care a tot implorat anestezicul.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 