Din calidor – Paul Goma

Paul Goma este unul dintre puținii scriitori români cărora li se poate atribui fără rezerve eticheta de dizident, atât prin prisma operei sale cât și a activității sale de opoziție fățișă la adresa puterii comuniste (în ciuda apartenenței sale, în tinerețe, tocmai la mișcarea comunistă). Este arestat și bătut de serviciile de poliție politică dar, în final, după o oarecare presiune din partea organizațiilor internaționale pentru drepturile omului, i se permite să emigreze în Franța, unde a decedat în 2020. Majoritatea romanelor sale au fost traduse la noi după Revoluție.
Opera sa, atât jurnalele cât și romanele, au un puternic caracter autobiografic, ele alcătuind ca piesele de puzzle parcursul unei vieți care a cunoscut toate ororile veacului trecut (războiul mondial, deportarea, sistemul comunist și temnițele comuniste, exilul). Acestea și-au pus amprenta pe caracterul și pe atitudinea veșnic polemică și neîmpăcată la adresa mediului literar autohton a autorului.
Unul dintre cele mai bune romane ale sale este ”Din calidor”, subintitulat “O copilărie basarabeană”, apărut pentru prima dată la noi în 1990, după ce în prealabil apăruse în limbile franceză, engleză, germană.
Romanul, în fapt o narațiune la persoana I, surprinde anii copilăriei în satul basarabean Mana (județul Orhei), ani marcați de vicisitudinile specifice evenimentelor istorice: instalarea administrației românești în Basarabia, ocupația rusă survenită în urma Pactului Ribbentrop – Molotov (1939, cu deportări de populație), avansul trupelor române (1941, în urma celebrului ordin al Mareșalului Antonescu: “Ostași români, vă ordon, treceți Prutul!”), ocupația trupelor sovietice “eliberatoare” după 1944 și instalarea puterii comuniste, fapt ce a dus la refugiul familiei în Transilvania.
Calidorul este prispa casei părintești (autorul ne explică etimologia cuvântului din francezul “corridor”, trecut prin filieră rusă), metamorfozat aici într-un spațiu al inocenței pierdute. Aceasta este și perspectiva narativă, una personală, confesivă, profund autoreferențială: copilul observă “din calidorul” casei părintești și relatează, cu naivitatea, seninătatea, ingenuitatea, curiozitatea specifice vârstei, evoluția micii comunități din satul Mana în perioada Războiului Mondial. Inclusiv în cele mai grele situații (deportarea tatălui, refugiul în satul vecin la rude) naratorul simte atât autoritatea, dar mai ales protecția exercitată de părinți (sau de mamă, în absența tatălui), iar această protecție îi permite să observe, să analizeze, să se mire, să se joace, să învețe, să se maturizeze (poate prea repede) și să se pregătească pentru adolsecență.
Dintre personajele cărții se disting figurile celor doi părinți: mama – învățătoare, o femeie energică, severă, dar iubitoare, veselă (autorul și-o amintește ca pe o dansatoare desăvârșită), capabilă să aibă grija familiei în ciuda privațiunilor (în perioada deportării soțului său în Siberia, portretul său capătă inclusiv conturul unei Penelope care rezistă avansurilor unor pețitori de ocazie), tatăl – directorul școlii locale, pe care de altfel o și întemeiase, o persoană având tăria propriilor opinii politice, patriot înflăcărat, demn, mândru, intransigent când e vorba de a-și exprima și apăra principiile. De asemenea o figură pitorească este cea a lui Moș Iacob – vecinul bătrân și sfătos al familiei, (auto)erijat în funcția de primar (de fapt un delegat sătesc), având grijă de mica comunitate, nu fără a fi dispus la mici compromisuri, dar cu care naratorul copil leagă o relație specială, mai ales în perioada deportării tatălui său. Prin intermediul acestor personaje și al narațiunii autobiografice, se construiește și un tablou social al satului prins în vâltoarea istoriei sec. XX între cuceritori și cuceriți, între intelectualii rurali și agricultori, între patrioți și oportuniștii trădători…
În cadrul narațiunii sunt intercalate dialogurile de mai tărziu ale autorului cu mama, dar mai des cu tatăl său, prin prisma cărora acesta își explică, își interpretează originea ce coboară în vremea lui Bogdan Vodă a micii comunități din Mana, etimologia unor cuvinte, semnificația evenimentelor istorice cărora le este martor. Memorabile (chiar actuale în contextul războiului- ruso-ucrainean) sunt aprecierile ironice ale tatălui la adresa ocupantului rus (“Spre deosebire de alți cuceritori, năvălitori, ocupanți, înghițitori de pământuri și de oameni, Rusul are suflet mare! Cât roata carului! Dar rusul nu-i rus dacă, înainte de a-ți băga cuțitul în dos, nu te pupă pe față și nu-ți explică, în cinci volume, de ce-i el, bietul, silit să poarte când război, când pace; să fie blenduit, când la crimă, când la pedeapsă – asta i-i viața, ăsta-i destinul, bietul rus…C-așa a fost blestemat: să te…așa, olecuță, numai de ochii lumii, fure, calce-n picioare, robească – altfel să știi tu: cel care o să îndure chinurile iadului pe lumea cealaltă el are să fie , nu tu; pe el l-a ales Dumnezeu să cucerească Tarigradul, să plângă ne-cucerirea lui; să te ajute, să te elibereze, să te-nvețe, să-ți deie cămeșa de pe dânsul, azi, fiindcă ieri cămeșa ceea era a ta, pe tine…Austriacul, Rusul, Turcul n-au pierdut niciodată vremea, explicând, justificându-se față de ocupat, cel mult ziceau: Eu sunt mai mare si mai tare, eu am dreptate! – punct. Dar Rusul n-ar mai fi paparus dacă, înainte de a te păpa tot, nu te-ar pupa-n bot; dacă, înainte de a te-nghiți, nu ți-ar înghiți limba, în sărutarea-rusească, pe gură, sărutarea-morții. …Și n-ar fi el ceea ce este dacă, înainte de a te bate-n cuie de gard, nu ți-ar cere iertare, povestindu-ți ce anume are să-ți facă (silit, blestemat, destinat) – el, bunicul și chiar unchiul lui Mesia: Iaaaarta-mă suflețel, tătuca, frate al meu, sunt un ticălos, un porc de câine, un vierme, un adevărat rus – ia vinavaaaaat… ” ), dar și autoironice la adresa românilor (“Deci prostia Românului e….spre deosebire de a Rusului – care-i…precum țara: nesfârșită; cât vezi cu ochii; jumătate de glob pământesc….Spre deosebire de prostia Neamțului: în colțuri, cubică, bine gospodărită, ai crede o mașinărie de-a lor – nemțească…Prostia noastră națională e, cum să spun eu: proastă, gălăgioasă, măruntă…Românul vrea să se dea un cocoș falnic, plin de pene, de țanțoșenie – când, în realitate, e un căcâcea; un tiriplic; un mai-mult-decât-nimic, un fel de vrăbioieluț, jumulit și de-râs…Atunci mi-am spus că prostia-națională e un fel de calitate, domnule!…Popor mare e acela în stare de tâmpenii mari, de idioțenii monumentale, de prostii istorice…or, Românul, neam-prost, rămâne și în prostie mărunt, meschin, tâmpit pe centimetru pătrat, neghiob în bătătura lui personală, nătâng în satul lui.”). Cam greu de contrazis dl. Eufimie Goma…
Narațiunea este cursivă, alertă. Stilul este unul plin de oralitate, adeseori ludic, împrumutând din inocența și naivitatea vârstei naratorului și din sfătoșenia scriitorilor – povestitori moldoveni. Poveștile sunt de un umor savuros (mai ales aventurile marcate de precocitatea erotică a copilului). Abundă în arhaisme, regionalisme moldovenești, inovații lexicale, jocuri de cuvinte.
Inevitabil, se trasează o paralelă la “Amintiri din copilărie” a lui Creangă. Aceasta datorită imaginii satului moldovenesc, descris cu candoarea, cu inocența copilăriei, într-un limbaj autentic. Dacă acolo însă este vorba despre o copilărie universală, care se sustrage timpului și spațiului, aici este vorba despre o copilărie puternic marcată de evenimentele istorice, de deportarea tatălui (presupus mort), de refugiu, de ocuparea satului, de instalarea treptată a puterii comuniste, care începe să schimbe din temelii realitățile sociale, este o copilărie ancorată în spațiul și timpul istoric. De altfel, romanul se termină, odată cu ocupația sovietică în Basarabia, cu refugiul definitiv al familiei în Transilvania și cu sfârșitul brutal al copilăriei, ca un vis frumos transformat în coșmar din care te-ai trezit și vrei să adormi din nou pentru a-l uita: “Să dormim, puiul mamii! Măcar în somn să nu fim refugiați!”.
Va fi un refugiu definitiv, din care autorul nu se va reîntoarce de fapt niciodată. Se va simți toată viața și peste tot un străin, un neadaptat, un neînțeles.
“Mama a dansat, a dansat, până când boala a țintuit-o la pat. Mai târziu, când a aflat numele bolii (scleroza în plăci) a înțeles că așa ceva nu are vindecare…O mai țin minte dansând la balurile sătești – mai ales cu tata, mai ales vals. Fiecare din ei în parte dansa foarte bine; împreună si mai foarte-bine, nu e de mirare că s-au luat în timpul unui bal, nu-i de mirare că-și vor fi spus că, din moment ce se potrivesc la vals, de ce nu s-ar potrivi în viață?…Mi-a rămas mai puțin imaginea ei, dansând pe muzică, încălțată cu pantofi ușori – cât bocancii grosolani, cizmele de cauciuc, mutând-se în ritm pe podea, în fața mașinii de gătit, ori sub masă, când era așezată…Nu avea importanță, ori putină dacă în acel moment auzea muzica la radio – ea avea muzica ei, cea din pauzele muzicii noastre.”
“Nu-mi aduc aminte plecarea, mă văd în calidor, așteptând să plecăm de răul tunului de la Nistru și privind balele argintii ale boilor, și după aceea (sau înainte? sau în timpul?) mă văd undeva pe un drum, pe o șosea largă, mergând pe jos, în umbra carului, ca să nu tragă prea din greu bieții boi, că și ei sunt oameni – dar între aceste momente: nimic….De parcă nici n-aș fi coborât din calidor; de parcă nu mi-aș fi luat rămas bun de la Moș Iacob al meu și de la Mătușă Domnica, și ea a mea; nici de la vecini, nici de la Duda, cu un copilaș în brațe, nici de la Ileana, cu mâinile încrucișate pe sub țâțe și cu barijul mult tras pe ochi, să nu se vadă cum plânge; nici de la prietenii mei de joacă și de școală, colegii, de la oamenii din sat; ca și cum nici n-aș fi ieșit din curte, privind, mereu în urmă, la casa, casa noastră, la calidor…”