După 1990, opinia publică din România simțea nevoia unor exemple incontestabile de dizidență față de regimul ceaușist, iar personalitatea lui Paul Goma a fost la îndemână. I-au fost traduse în românește și publicate romanele, care apăruseră deja la edituri prestigioase din Occident, era recunoscut de personalități culturale europene. I se publica de fapt cam orice: romane editate deja, romane inedite, pagini de jurnal, eseuri, articole (unele revelând un oarecare antisemitism).
În scurt timp însă avea să devină un indezirabil, din cauza apetitului său pentru răfuială cu aproape toți intelectualii sau literații de la noi, pe care îi suspecta, judeca sau acuza direct de a nu fi dat dovadă de același simț de revoltă și opoziție față de sistemul comunist pe care-l avusese el (instituind un fel de monopol pe dizidența anticomunistă de la noi).
Romanul “Sabina” este primul publicat pentru prima dată în românește, în condiții grafice execrabile, cu o notă pe ultima copertă a Martei Petreu cam în doi peri (nu cred că citise cartea). Despre publicarea acestuia găsim destule referințe în jurnalul autorului. Este doar prima parte, cea de-a doua, deși scrisă (aflăm din același jurnal), rămânând nepublicată.
Așa cum toate scrierile lui Goma au un caracter autobiografic, din acest punct de vedere romanul acoperă perioada în care autorul este licean în Sibiu (aceeași perioadă este abordată și în alte romane ale sale, de exemplu “Astra”). Locuind la internat alături de prietenii săi Sebastian, Octavian și Robescu, proaspăt adolescentul Goma este abordat de Sabina, o colegă cu câțiva ani mai mare, pentru a salva de la incendierea de către comuniști a unei părți din fondul de carte al Bibliotecii Astra. Dintr-un impuls în care erotismul se amestecă cu bibliofilia și cu sentimentele anticomuniste, naratorul reușește, împreună cu Sabina, să sustragă o parte din fondul de carte.
Ceea ce din partea lui i se părea un gest de dizidență, reușind să salveze de la ardere cărți aflate pe indexul sistemului comunist, pentru Sabina este de fapt un mijloc de a-și rezolva mici probleme pecuniare, prin vinderea cărților unui anticar. Dacă naratorul crede că prin salvarea “fondului Blaga” el salvează de la ardere colecțiile de cărți ale lui Lucian Blaga (Sabina recomandându-se drept nepoata acestuia), el constată în final că este vorba de fapt despre colecția unui oarecare Liciniu Blaga, unchi al Sabinei. Naratorul se vede în situația de a fi singurul care acționase mânat de dragostea de carte și de fronda față de regimul comunist. Nici Sabina și nici colegii săi nu-i împărtășesc acest elan.
Atmosfera este una coșmarescă, delirantă. Suntem într-un fel de infern în care, în fiecare noapte, paznicul bibliotecii aprinde focul pe care ard colecțiile de cărți. Puținele personaje care populează bolgiile acestui infern apar doar ca umbre pe fundalul unui “obsedant deceniu” ce stă să înceapă, mimând sau tranzacționând sentimente, în lipsa reperelor morale care încep să se dilueze.
După mine, este din păcate o carte slabă, un exercițiu destul de nereușit de onirism, cu acțiune ambiguă, personaje inconsistente, monologuri redundante și inovații lexicale nu toate inspirate (ele apar și în celelalte romane, că o încercare de a modifica structura cuvintelor în genul lui Joyce), din care stilul pamfletar și umorul nu pot salva mare lucru. Cu mențiunea că vorbim în absența celei de-a doua părți, nemaipublicată, acest roman este ratat și ca roman de dragoste, și ca roman de rezistență anticomunistă (singurele aluzii directe fiind cele legate de diminuarea spațiului locativ pentru cei care dețineau prea mult, și de interzicerea de la publicare a unor scriitori). Este poate un roman în care, la fel că în viața reală a anilor în care a fost publicat, autorul își instituie un monopol al actelor de dizidență, simțindu-se abandonat, trădat în acest demers inclusiv de către apropiați.
“Însă ce nu le pot ierta celor două: că au vândut cărțile! – să le fi vândut pe ale lor, până nu mai puteau, dar fondul meu, pentru care trudisem, asudasem – și mă îmbolnăvisem, era cât pe ce să mor… Și când îmi aduc aminte că mă mințiseră și în privința secretului operației…Șontorogul, prăpăditul arzătoro-prădătoro-vânzător de cărți era omul lor, plătit dinainte, arvunit, uns, mituit, chiar de m-ar fi prins, în subsol, cu un sac de cărți în spinare, gata s-o șterg, chiar de n-aș fi tușit parola, tot n-aș fi pățit nimic, ar fi intervenit capra de Sabina și i-ar fi spus nenorocitului de șchiopârlan că sunt de-al ei, cu ea, împreună cu… Cu ea, de-al ei! Ce să zic, marea favoare făcută mie… Coborâse de pe nourașul ei de mare burjuică, fată de consul, nepoată de fabricant de lanțuri de tras apa la closet (așa ceva vă fi fost, și după nume, Herr Fleacă), acordându-mi mâna ei, imaculată, macula-o-aș, dar ea n-o fi având ce au fetele babei, numai gura de ea, numai gura, gura, asta e: gura Sabinei, gura Sabinei…Ceea ce nu m-a împiedicat (ba, din contră…) să fiu un oarecare hamal, asta să fiu – măcar de-aș fi fost plătit – recuperarea fondului nu fusese un act de rezistență, de opoziție, de activitate anticomunistă, măcar de sabotaj (împiedicasem arderea unor cărți, din ordin, nu?) ci doar transport…”
BIBLIOTECA LUI DIUS 