Dintre literaturile țărilor din Europa de Est, una dintre cele mai ofertante este literatura cehă. Nu mă refer aici la Kafka, autor de limbă germană, deși născut la Praga, ci la o galerie de mari scriitori precum Jaroslav Hasek, Karel Capek, Milan Kundera, Ivan Klima, Bohumil Hrabal, dar și un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1984) – Jaroslav Seifert. Și poate nu este întâmplător că, în contextul “revoluției de catifea” din 1989, primul președinte al Cehoslovaciei și ulterior al Cehiei a fost tot un scriitor, Vaclav Havel.
Dintre aceștia, unul dintre cei mai pitorești, și cu siguranță cei mai importanți, este Bohumil Hrabal. Absolvent de Drept, în perioada comunistă a fost nevoit să accepte meserii precum cea de agent de asigurări, impiegat la căile ferate, turnător în oțelărie, comis-voiajor, telegrafist, colector de deșeuri din hârtie și multe altele, fiind denumit “omul cu o sută de meserii”. A fost totodată renumit ca un prieten al micilor animale (pisici, porumbei – a murit cazând de la etajul 5 al unui sanatoriu, în timp ce hrănea porumbeii) și ca un client fidel al vestitelor berării pragheze, în special “Tigrul de aur”. Fiind un autor foarte prolific, el a valorificat în romanele și prozele sale scurte fiecare experiență trăită și care i-a permis să cunoască în profunzime societatea (mai ales un anumit tip de clasă mijlocie) cehă, ceea ce l-a făcut unul din cei mai autentici scriitori.
În “Bambini di Praga” (aluzie la statuia miniaturală a lui Isus aflată la Mănăstirea Carmelită din Praga și care este vândută în chip de suvenir, breloc etc., sau, cum zice Hrabal cu umorul caracteristic, “Isuși din ăia sfrijiți, de li se zice Bambini di Praga”) câțiva agenți ai unei societăți fictive de asigurări, “Sprijin la bătrânețe”, parcurg micile prăvălii, dughene, făbricuțe ale unui orășel provincial încheindu-le acestor mici antreprenori asigurări de sănătate, promițându-le iluzia unei bătrâneți fericite. Pe rând le cad pradă un măcelar, patronul unei firme de pompe funebre, un pictor, un pielar, un drogher, alți clienți racolați într-o cârciumă sau la o școală de dans pentru vârstnici. În jurul fiecăruia dintre aceștia se iscă povești pline de umor (memorabilă este de exemplu cea în care pictorul primește comanda unui Christ care să fie așezat pe o răstignire la o răscruce, el realizând un “Christos galben ca un boboc de gâscă și cu chiloți tricolori pe el, în culorile naționale” care va provoca “șase accidente în șase zile”).
Cartea e scrisă în stilul care l-a consacrat pe Hrabal: cu ironie (pe care am regăsit-o și la Hasek), cu înțelegere față de oameni, cu melancolie uneori, îmbinând situațiile ilare cu cele ridicole (asemenea lui Kundera) și cu cele absurde, cele grotești cu cele caricaturale și carnavalești (evocându-l pe Gombrowicz). Ceea ce-l face însă pe Hrabal autentic și pitoresc în acest stil este sentimentul de profundă înțelegere, îngăduință, empatie față de personaje, și această autenticitate (dată de experiența și filosofia de viață) este demonstrată de dialogurile care abundă în roman (spre deosebire de altele ale autorului) și care nu sună deloc fals, chiar acolo unde sunt de un comic absurd (“Câteodată e plăcut să-ți ieși din minți” spune un personaj, iar altul: “n-ai decât să-ți faci de cap, dar atât cât să te întorci la starea inițială”). Antologice din acest punct de vedere sunt scena în care personajele merg la bâlciul din oraș și scena finală, a picnicului nocturn din grădina sanatoriului de nebuni.
Hrabal a scris mult și a fost considerat un scriitor subversiv. Multe din cărțile sale au circulat în ediții clandestine sau în samizdat. Și acest roman mi se pare că are un mesaj ascuns, subliminal. În spatele pungașilor de la societatea de asigurări “Sprijin la bătrânețe” (“negustori de piei de cloșcă” cum le mai spune autorul), cei care-și escrocau clienții percepându-le sume de bani în schimbul unui viitor fericit sugerat de polițele fără acoperire, se poate ușor ghici aluzia la sistemul comunist, la utopia generalizată, iluzia colectivă pe care comuniștii încercau s-o inducă tuturor. La fel în spatele decolorantului “Curcubeul”, care scoate orice pată chiar cu riscul distrugerii materialului, produs vândut de personajul Nadja (tradus în text “Speranța” ), sau a florilor false, de plastic, pe care le vinde alt personaj.
“– Dar dumneavoastră ce vindeți? întrebă ea.
-Eu și prietenii mei oferim oamenilor un viitor fericit.
-Aha, vindeți horoscoape! zise ea râzând.
-Nu, ghicește!
-Atunci rugăciuni, sau ghiciți în palmă!
-Nu, o să-ți explice domnul Viktor, zise domnul diriginte întinzându-i fetei un păhărel de lichior de chimion.
–Domnișoară Ursula, noi oferim oamenilor iluzii. Pensie. Prăvăliașii primesc o hârtie și ne dau în schimb bănuți. Și atunci când cred că ce le spunem noi este adevărat, înseamnă că au un viitor fericit, explică domnul Viktor, fixându-și privirea drept în ochii fetei cu nuferi.
-Dumneavoastră vindeți speranță? întrebă ea.
-Da, zise domnul Viktor, ca și Domnul nostru Isus Christos pe vremea când era comis-voiajor și vizita clientela din zona lacului Ghenizaret având ca marfă Credința, Speranța, Dragostea. La fel și noi. ”
BIBLIOTECA LUI DIUS 