“Milioanele arlechinului” e compoziția muzicală care răsună obsesiv, de dimineața până seara, din difuzoarele azilului de bătrâni amenajat în clădirea unui vechi castel aflat în vecinătatea orașului “unde timpul s-a oprit în loc”. În acest azil ajung, la bătrânețe, Marenka, soțul ei Francin și unchiul Pepin (toți trei fiind personaje care mai apar în romanele și prozele scurte ale lui Hrabal).
Romanul reprezintă de fapt o meditație a Marenkăi (numele ei nu este menționat în carte, dar este ușor de asimilat cu biografia personajului, creionată în proza autorului), un monolog despre “vremurile bune de altădată” (ca să citez titlul unui alt volum al lui Hrabal).
Încă din începutul romanului suntem introduși într-o atmosferă melancolică: ni se prezintă drumul spre vechiul castel baroc, străjuit de castanii bătrâni care nu reprezintă decât o metaforă a oamenilor aflați în pragul decrepitudinii “La castel duce un singur drum ce urcă pe deal, un drum străjuit de castani bătrâni…ramurile sunt cumva adunate în sine, una o sprijină pe cealaltă, sunt așa de strâns împletite, de parcă vântul și furtuna le-ar fi făcut să se ghemuiască una într-alta….acești copaci care oricum au început să moară încet, astfel că drumul este mereu plin de crengi uscate și contorsionate…”.
Naratoarea, însoțită de alți trei bărbați, “cei trei martori ai timpurilor trecute”, explorează împrejurimile casei pensionarilor, are ocazia să admire statuile de faianță înfățișând trupuri tinere (opunându-se senzației generale de îmbătrânire), grădinile, arcadele și picturile baroce ale castelului, toate aflate într-o stare avansată de degradare (sugerând starea de degradare fizică a locatarilor).
În antiteză însă, se află amintirile din vremurile senine ale tinereții, când Marenka și Francin erau proprietarii unei făbricuțe de bere în micul oraș provincial, când mergeau periodic la Praga, unde Marenka deținuse pentru puțin timp o drogherie, un magazin de cosmetice.
Ca și în celelalte romane ale sale, Hrabal este foarte autentic (chiar dacă-și împrumută vocea auctorială unei femei). Stilul său este unul plin de oralitate, de umor, de melancolie atunci când se referă la vremurile prezente, ale apropierii sfârșitului, și de nostalgie atunci când se referă la tinerețea petrecută în orașul de la poalele castelului.
Enumerarea unor nume de pe pietrele de mormânt din cimitirul orașului, împreună cu mici fragmente din viața fiecăruia, amintește povestirea lui J. Joyce “Cei morți”. “Orașul unde timpul stă în loc” s-a mutat practic în cimitir, totul stând astfel sub un acut sentiment al deșertăciunii, al trecerii implacabile a timpului, al risipirii. De altfel întreg romanul constituie o meditație asupra trecerii timpului, despre “sfârșitul sfârșitului”, și doar în aparență este o meditație frivolă, ușuratică. Situațiile ilare, situațiile ridicole (specifice lui Hrabal) nu pot să ascundă profunzimea și gravitatea acestui proces de reflecție. Tonul însă doar arareori este unul sumbru, în cele mai multe cazuri este unul împăcat, calm, nostalgic, senin. Este ca un joc în care “…un copil își aranjează jucăriile și, cu o mișcare a mâinii, le dărâmă din nou, numai pentru ca jocul să devină și mai absurd…”
Și în acest roman apar aluziile subversive la adresa regimului comunist. Sunt antologice paginile în care, cu o vervă caricaturală, este descrisă naționalizarea micii fabrici de bere, preluarea ei de către angajați (inclusiv unchiul Pepin) și alungarea proprietarilor Francin și Marenka.
“Când am intrat pentru prima dată în noua mea locuință, în castelul contelui Spork…pe coridorul vopsit în alb strălucitor, bătrânii și bătrânele mi-au ieșit în întâmpinare, se țineau de balustrade, unii umblau în cârje, făceau eforturi mari să coboare scările, și chiar atunci, în prima zi, am văzut că de-a lungul pereților din coridor și în nișe de-a lungul scărilor erau statui albe de tinere în nud, niște zeițe grecești surprinse de privirile bărbaților și apărându-se speriate cu brațele ridicate…statuile unor tineri în nud adormiți, cu înfățișare aproape copilărească, tineri gânditori…Și printre aceste statui coborau în curte un bătrân și o bătrână, se târau pensionarii, de undeva apărea o asistentă…”
“…am priceput cum pensionarii, venind aici pentru prima oară, se uitau fascinați la statuile înșirate pe pereți și de-a lungul scărilor, priveau tavanul, o clipă rămâneau înmărmuriți și constatau că acele timpuri frumoase ale tinereții erau departe, iar bătrânețea venise mai repede decât se așteptaseră. Și din difuzoare a răsunat muzica, Milioanele arlechinului îmbrățișau pe oricine intra în acest cerc fermecat, iar notele muzicale nu răsunau ca un reproș, ci ca o amintire melancolică a timpurilor trecute…”
BIBLIOTECA LUI DIUS 