Până la urmă, la fel ca în “Milioanele arlechinului”, “L-am servit pe regele Angliei”, “O singurătate prea zgomotoasă”, acesta este stilul care-l prinde cel mai bine pe Bohumil Hrabal: narațiunile la persoana I, în consecință într-un stil foarte oral, pline de umor, de plăcerea de a înșira la nesfârșit povești, amintiri, dar care, privite în fondul lor, reflectă nostalgia pentru vremurile bune apuse. Hrabal e omul cu care ai sta oricând la o bere tot ascultându-i la infinit poveștile.
Romanul de față, scris practic într-o singură frază, redă monologul unui fost pantofar din vremea Imperiului Austro-Ungar, aflat la o vârstă venerabilă, în fața unor domnișoare cărora “le duce în fiecare zi trandafiri pe care îi rupe din grădinile oamenilor”. Poveștile se succed cu repeziciune, aparent fără legătură unele cu altele. Lipsa semnelor de punctuație de final de propoziție (inclusiv din finalul romanului) reprezintă de fapt o demonstrație de tehnică narativă a fluxului conștiinței (stream of consciousness), în care textul se scrie și se leagă asemenea succesiunii gândurilor. Aparent singurul fir logic al poveștilor este interpretarea realității prin prisma “Cărții viselor” aparținând unei anume Anna Novakova și care pare să fi fost lectură obligatorie a naratorului.
Confesiunea bătrânului pantofar este despre aventurile sale amoroase din tinerețe, despre viața cazonă, despre atmosfera de zi cu zi din micile târguri ale Cehiei imperiale, despre vicii și virtuți, dar, în primul rând, despre trecerea implacabilă a timpului. Deși întoarcerea în trecut (asta însemnând Cehia din vremea imperiului) este una ce stă sub semnul umorului, al bunei dispoziții, și aici, ca și în celelalte cărți ale lui Hrabal găsim reverberațiile unei subtile nostalgii care-l bântuie pe narator, semnele unei meditații profunde în esență despre destinul uman, despre viață în general. Și tot ca în celelalte cărți, Hrabal reușește și aici să transforme banalitatea existenței de zi cu zi în senzațional, în semnificativ, să confere relevanță artistică micilor momente din viața oamenilor obișnuiți (pantofari, brutari, preoți, soldați etc.)
În spatele acestei meditații tragi-comice se ascund de fapt lecții de viață, lecții despre cum viața trebuie trăită și trebuie înțeleasă, inclusiv la vârsta senectuții, ca succesiunea pașilor unui dans care începe și se desfășoară vijelios, amețitor la tinerețe, dar sfârșește calm, liniștit la senectute, iar avansații sunt doar cei care reușesc să parcurgă toate aceste ritmuri în ordinea lor firească, inevitabilă.
”Cum vin astăzi pe la dumneavoastră, domnișoarelor, așa mergeam pe vremuri pe la biserică, să le admir pe fetele frumoase de acolo, ei, nu chiar la biserică, nu-s prea bisericos, dar la o prăvălioară de lângă biserică, unde un oarecare Altman vindea tot felul de lucruri de ocazie: mașini de cusut uzate, gramofoane americane cu două manivele, extinctoare Minimax, dar, în afară de asta, acest Altman se mai ocupa cu plasarea de fete pentru cârciumile și restaurantele din tot județul; fetele dormeau la el, într-una din cămăruțele din spate, iar când venea vara ridicau un cort în gradină și domnului părinte îi plăcea să se plimbe de-a lungul gardului despărțitor…”
“…în salonul meu era un fierar, Bernadek îl chema, care putea să golească o halbă de bere dintr-o singură înghițitură, iar dacă un cal era nărăvaș și nu stătea liniștit, îl întorcea pe o parte și-l încăleca de jos, dar a făcut congestie pulmonară și peritonită, și-a dat colțul, eu am fost singurul care s-a făcut bine, o asistentă drăguță mi-a adus plosca și m-a întrebat de ce nu eram căsătorit, de ce am lăsat un corp așa frumos să se irosească, și ca să-i răspund am sărit din pat și am vrut să-i dau o lecție de dans, dar m-au obligat să mă întind la loc, pentru că după operație trebuie să stai întins ca Lazăr…”
BIBLIOTECA LUI DIUS 