Plinio Apuleyo Mendoza este un jurnalist columbian, prieten și coleg de redacție cu Gabriel Garcia Marquez, încă din anii în care acesta abia începea să proiecteze propriul univers literar, fără a avea nici cea mai mică certitudine asupra reputației pe care o va dobândi ulterior. Acest volum de interviuri cu Marquez are, deci, premisa de a ne dezvălui un romancier în intimitatea sa, în profunzimea gândurilor sale, în cele mai ascunse cotloane ale vieții sale, de la debutul vieții de publicist și scriitor și până la începuturile anilor ’80, când cea mai mare parte a operei sale era deja publicată (mai puțin “Dragoste în vremea holerei” și “Generalul în labirintul său”, plus câteva volume de povestiri), dar nu cunoscuse încă suprema consacrare pe care ți-o dă decernarea Premiului Nobel pentru Literatură (pe care-l va primi în 1982).
Interviurile abordează în primul rând biografia romancierului și modul în care aceasta s-a oglindit în prozele sale. Și aici Marquez nu doar că recunoaște, dar chiar scoate în evidență faptul că universul copilăriei sale petrecute în casa bunicilor din Aracataca l-a influențat decisiv în găsirea temelor literare, a personajelor care poartă amprenta puternică a bunicilor, a mătușilor, dar și a modului de a scrie. Spune într-un loc că tot ce i s-a întâmplat semnificativ în viață i s-a întâmplat până la vârsta de 8 ani.
Apoi mărturisirile autorului se referă la preferințele sale literare, la autorii care l-au inspirat și de care s-a lăsat influențat (printre care se numără J. Conrad, Faulkner, Hemingway, dar și Sofocle, Kafka, V. Woolf). “În general, un scriitor nu scrie decât o singură carte, chiar dacă această singură carte apare în multe volume cu titluri diferite” – spune Marquez. Citisem asta undeva, îmi rămăsese în minte, dar nu-mi aminteam cine a spus-o.
Două capitole distincte ale interviului se referă la romanele “Un veac de singurătate”, respectiv “Toamna patriarhului”. Autorul spune că acea singură carte a lui este Cartea singurătății, și compară singurătatea pe care ți-o conferă gloria cu cea a dictatorilor. Vorbind despre tema dictatorului (foarte prezentă) în romanul latino-american, autorul crede (fiind chiar vizionar) că “dictatorul este singurul personaj mitologic pe care l-a produs America Latină, iar ciclul său istoric este departe de a se fi încheiat. Dar în realitate pe mine nu mă interesa atât de mult personajul în sine – personajul dictatorului feudal-, cât posibilitatea pe care mi-o dă de a reflecta asupra puterii”. Meditația asupra puterii și asupra patologiilor puterii este de altfel o constantă a prozei sale (de aici poate și pasiunea pentru Sofocle).
Ajunși în acest punct al cărții, poate vom înțelege mai puțin simpatiile de stânga ale scriitorului și relațiile sale de prietenie strânsă pentru personaje gen Fidel Castro, Torrijos (dictatorul militar al Panamei), sau poziționările sale în chestiuni de politică externă, dar amintirile referitoare la cei mai sus menționați sau alte personalități (Mitterand, Lopez Michelsen – politicieni, sau scriitorul Graham Greene) sunt savuroase.
În recenzia publicată pe acest blog la romanul “Ceas rău” spuneam că mi se pare cel mai slab al autorului, poate deoarece conține foarte mult dialog, or Marquez excelează în povestire. În cadrul acestor interviuri, autorul îmi confirmă părerea. Fiind întrebat de ce în prozele sale dialogul are o importanță scăzută, romancierul afirmă: “…pentru că în limba spaniolă dialogul pare fals. Totdeauna am spus că în limba asta există o mare diferență între dialogul scris și dialogul vorbit. Un dialog în spaniolă, care sună firesc în viața reală, nu e în mod necesar bun în romane. Din cauza asta apelez la el atât de puțin”.
Parcurgând aceste interviuri, putem, cu siguranță, înțelege mai bine modul cum și-a construit autorul universul literar, rolul pe care l-a jucat aici propria biografie, modul cum și-a creat temele, personajele, dar îl putem cunoaște mai bine pe omul, pe intelectualul Gabriel Garcia Marquez, cu ideile sale legate de literatura universală, de istoria literaturii sau de particularitățile literaturii sudamericane, dar și cu convingerile sale politice și sociale, un scriitor care prin literatura sa (ce avea să fie încununată cu Premiul Nobel abia ulterior acestor interviuri) a consacrat un curent literar și a ridicat cortina de pe un domeniu al literaturii plin de realism, de exotism și de magie în același timp, romanul sudamerican.
“…cred că un roman este o reprezentare cifrată a realității, un fel de ghicitoare despre lume. Realitatea care se manevrează într-un roman este diferită de realitatea vieții, deși se sprijină pe ea, așa cum se întâmplă cu visele.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 