Apariția, în iunie 1967, a romanului “Un veac de singurătate” l-a transformat peste noapte pe Gabriel Garcia Marquez dintr-un scriitor de duzină, chiar dacă apreciat și premiat deja, într-unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Tirajele explodează în scurt timp, ajungând în câteva luni la zeci de mii de exemplare, romanul începe să fie publicat în mai multe țări, iar faima lui Marquez crește exponențial.
În același an 1967, prima ediție a Premiului Romulo Gallegos (un premiu literar înființat în Venezuela pentru scriitorii sudamericani) îi era decernat tânărului pe atunci scriitor peruan Mario Vargas Llosa.
La sfârșitul anului 1967, Premiul Nobel pentru Literatură avea să-i fie decernat pentru prima dată unui scriitor latino-american, guatemalezul Miguel Angel Asturias.
Aceasta este atmosfera în care, la Universitatea Națională de Inginerie din Lima (Peru) este invitat, în septembrie 1967, Gabriel Garcia Marquez pentru a susține o conferință. Moderator este ales nimeni altul decât tânărul scriitor peruan Mario Vargas Llosa. Datorită interesului imens de care s-a bucurat, conferința a fost continuată, peste doar câteva zile, de o alta.
Volumul de față reunește transcrierea celor două conferințe, precum și câteva articole sau eseuri ale unor intelectuali peruani ai vremii despre ecoul pe care aceste conferințe l-au avut în mediul literar sudamerican al acelei perioade.
Conferința, dialogul de fapt dintre cei doi, vizează aspecte legate de creația romanului “Un veac de singurătate” (teme, surse de inspirație, personaje etc.), dar se referă și la întreaga operă de început a lui Marquez. De exemplu, acesta exemplifică modul în care își folosește propriile experiențe în elaborarea unor personaje sau în scrierea unui roman, pornind de la romanul la care lucra la acel moment (ne dăm seama ușor că este vorba despre “Toamna patriarhului”): “Chiar acum pregătesc povestea unui dictator imaginar, adică povestea unui dictator care se presupune că e latinoamerican, după atmosferă…Ei bine, ceea ce pare curios e că, într-un fel, această istorie se bazează pe experiențe personale. Adică sunt elaborări poetice ale unor experiențe personale care îmi servesc pentru a exprima ceea ce doresc în acest caz, și anume imensa singurătate a puterii, și cred că, pentru a exprima singurătatea puterii, nu există niciun arhetip mai bun decat dictatorul latinoamerican, marele monstru mitologic al istoriei noastre”. Ceea ce prezintă însă interes în respectivul context este faptul că dialogul alunecă, treptat, spre cadrul mai larg al literaturii sudamericane cu ceea ce are aceasta specific. Cei doi ajung astfel să discute despre un adevărat boom al romanului sudamerican, despre lucruri comune, care-i unesc pe scriitorii din această zonă, despre teme comune, despre societatea și politica de aici.
Cei doi convin că acest boom este datorat în primul rând unui aflux tot mai mare de cititori și interesului crescut al acestora față de literatură , ca răspuns la profesionalizarea scriitorilor, la faptul că “scriitorii latinoamericani contemporani sunt mai riguroși cu vocația lor”.
Remarcabil este însă faptul că acest dialog reprezintă un adevărat manifest al realismului magic, o teoretizare a acestui curent literar pe care cei doi interlocutori l-au consacrat la nivel mondial și l-au transformat în marcă înregistrată a literaturii latinoamericane: “…eu cred că în America Latină totul e posibil, totul e real. E o problemă tehnică în măsura în care scriitorul întâmpină dificultăți în a descrie întâmplări care sunt reale în America Latină, pentru că într-o carte n-ar fi verosimile. Însă noi, scriitorii latino-americani, nu ne-am dat seama că în poveștile bunicii este o fantezie extraordinară în care cred copiii care le ascultă și mă tem că aceasta contribuie la formarea lor…Trăim înconjurați de aceste lucruri extraordinare și fantastice și scriitorii insistă să ne descrie niște realități imediate fără nicio importanță….trebuie ca toată fantastica realitate latinoamericană să facă parte din cărțile noastre și ca literatura latinoamericană să corespundă în realitate vieții latinoamericane, unde se întâmplă lucrurile cele mai extraordinare în fiecare zi…Începem cu toții acum să dăm o serie de explicații raționale, care falsifică realitatea latinoamericană. Cred că ceea ce trebuie să facem este să ne-o asumăm fățiș, căci e o formă de realitate care poate aduce ceva nou literaturii universale”.
Aceste dialoguri, precum și eseurile celorlalți scriitori și jurnaliști cuprinse în acest volum sunt importante deoarece pe de o parte reprezintă o incursiune în “atelierele de creație” ale celor doi mari prozatori dar și, pe de altă parte, surprind emulația deosebită din punct de vedere literar existentă în America Latină începând cu anii ’60 ai secolului trecut, care a fost fermentul acelui boom literar despre care vorbesc cei doi, care a consacrat un curent literar (realismul magic) și a inspirat zeci de scriitori și opere (nu doar în această zonă geografică, ci pe tot globul) care au primit în timp aprecierea publică în rândul cititorilor, dar și recunoașterea unor prestigioase premii literare (inclusiv Nobel).
Privite astfel prin perspectiva a peste o jumătate de secol, cât s-a scurs de atunci, opiniile celor doi mari prozatori se dovedesc a fi vizionare, așa cum numai opiniile unor mari intelectuali, profund ancorați în curentul ideilor regionale sau universale, pot fi.
BIBLIOTECA LUI DIUS 