Am mai scris pe acest blog despre Alexandru Vlad și romanul lui “Ploile amare”, spunând că acest roman îl așează în descendența unor mari scriitori ardeleni (Slavici, Rebreanu, Buzura, Breban, D.R. Popescu etc.). Iată că editura Școala Ardeleană a inițiat o colecție denumită tocmai așa, “Mari scriitori ai Transilvaniei”, în care lui Al. Vlad îi este reeditat un volum de proză scurtă: “Măsline aproape gratis – proze asortate”. Prezența lui în această colecție este justificată, cred eu, nu de faptul că autorul ar fi un scriitor provincial, ci mai mult prin postura sa auctorială și prin “toposul” literar căruia îi pot fi subsumate personajele (oricât de vag ar fi ele schițate) și narațiunea.
Dacă despre fotbaliștii foarte tehnici se spune că te pot dribla și-ntr-o cabină telefonică (cine le mai ține minte), prin acest volum Al. Vlad își dovedește talentul și măiestria nu în narațiuni voluminoase, dezvoltate, de mare întindere, ci în proze scurte și foarte scurte, în mici pastile dense, concentrate, care dovedesc pe deplin o tehnică nu neapărat narativă, ci descriptivă, scriitoricească în ansamblu.
În aceste proze autorul îmbină trăsături ale povestirii, schiței, monologului, dar și ale unor specii jurnalistice precum editorialul, reportajul, în pagini pline uneori de poezie (de exemplu “Furtuna”, “Un perete subțire”, “Beclean pe Someș”; Al. Vlad este de altfel și un bun poet), alteori de vervă narativă (“Măsline aproape gratis”, “Roman”, “Note în decembrie”) sau de dialoguri alerte (“Dialog”, “Bere fără alcool”).
Este în general o proză a firescului, a cotidianului, a faptului divers, din care lipsește senzaționalul și în care autorul se dovedește un fin și atent observator, mai mult sau mai puțin implicat, al oamenilor, al societății, al vieții de zi cu zi. Atitudinea sau perspectiva sa este una cât se poate de “ardelenească”: când stoică, aparent detașată, când implicată, dar neintruzivă, plină de umor sec, nezgomotos, ubicuu (prezent din titlu până în ultima frază a volumului), îmbinat cu un timbru grav și cu sobrietate.
Cele câteva povestiri ce evocă trecutul comunist și Revoluția din 1989 (“Măsline aproape gratis”, “Note în decembrie”, “Primăverii, 50”, “Portret de revoluționar și addenda despre Revoluție”) îmbină și ele ironia cu absurdul, dar și cu resemnarea: “În fiecare an televiziunile fac câte o Cântarea Revoluției la care nu-ți vine să te uiți. Minciuna se amestecă azi cu colindele, așa cum s-a amestecat cumva sângele. De altfel, imaginile sunt din ce în ce mai șterse, benzile mai uzate, culorile au dispărut. În loc să ia avânt lucrurile s-au târât, de parcă am fi avut niște pietre de moară legate de picioare. Foarte puțini dintre noi mai pot ține capul sus, disprețuiți că n-avem bani, n-avem viitor, ci doar trecut, n-avem ce ne reproșa și nici cu ce ne lăuda. Libertatea pe care o vedem în jur e stridentă și n-are lumină. Societatea noastră a luat-o invers cu aceiași oameni în frunte, de parcă ar fi primit o comandă…Focuri de artificii se înalță peste oraș în aceste zile, trase aiurea ca gloanțele trase la revoluție…”. Evocarea figurii tragice a actorului Călin Nemeș, precum și a reprimării protestelor revoluționare în Cluj-Napoca, din fața Librăriei Universității, capătă accente dramatice: “…tinerii zăceau cu fața-n jos, topiți parcă în asfalt, printre hainele de care se lepădaseră cu câteva clipe înainte. Se multiplicaseră parcă: mai zăcea acolo un profesor de matematică sau fizică, încărunțit, pe care-l știam ca veșnic client al Anticariatului, o femeie cu o fetiță în brațe. Lumea se retrage înspăimântată, centrul se golește și revolta crește peste margini…”. În aceste pagini, autorul dovedește și o conștiință civică, socială, profundă și fermă, lipsită de orice nuanțe de ipocrizie (sau “corectitudine politică”).
Fie că scrie despre Revoluție, fie că scrie despre fotbal, fie că scrie despre cafea, despre alcool sau despre cel mai nesemnificativ sau neînsemnat gest, Al. Vlad dă dovadă de o tehnică desăvârșită, chiar și pe centimetru pătrat.
“Toamna era încă frumoasă și, aflând că bătrânul era pe moarte, aproape paralizat și incapabil să articuleze un cuvânt, femeile familiei au venit să-l vadă. Văzându-se împreună, nu se mai dădeau plecate. L-au căinat ce l-au căinat, i s-au adresat fiecare și au ținut să se asigure că sunt recunoscute. S-au așezat, în scurtă vreme, pe unde au putut, unele chiar pe patul lui, amintindu-și că și pe ele le doare câte ceva, șoldul, sau nu se pot dezbăra de ani de zile de o durere de cap. În același timp, cercetau cu atenție condițiile în care este îngrijit bătrânul: dacă e curat, dacă patul lui nu miroase. După aceea, au început, pur și simplu, să flecărească, spre disperarea bietului om, care nu mai avea nici măcar aer să respire. Nu suportase flecăreala atâtor tute niciodată, își lua pălăria și pleca de câte ori acestea se adunau sobor…”
BIBLIOTECA LUI DIUS 