Răzvan Petrescu este un prozator român care, în ciuda discreției și a parcimoniei cu care publică în volum, este recunoscut de majoritatea criticilor literari ca un maestru al prozei, ca un stilist desăvârșit, ca un specialist prin excelență al prozei scurte (de altfel nu scrie decât proză scurtă).
Povestirile din “Cuțitul japonez”, la o lectură mai atentă, dezvăluie câteva teme comune, precum și stilul care l-a consacrat deja pe autor. Ele creionează, cu un umor devastator, cu un stil colocvial, spontan, plin de oralitate, un univers de coșmar, grotesc, caricatural, al unor personaje mărunte aflate permanent sub imperiul propriilor frici și obsesii, al propriilor limite și sub spectrul eșecului, al ratării ineluctabile. Nu întâmplător coperta I reproduce un detaliu desprins din viziunea de coșmar a lui Hieronymus Bosch.
Referindu-se la rolul detaliilor în desfășurarea epică sau dramatică, Cehov parcă spunea că dacă în actul I autorul atârnă o pușcă de perete, atunci într-unul din actele următoare cineva trebuie să tragă cu ea. Iată că Răzvan Petrescu sfărâmă, voit, cu umor și spirit ludic, această convenție literară: cuțitul japonez prezent în titlu apare ca un detaliu nesemnificativ în povestirea “Lista de așteptare”, fără a-și regăsi pe parcurs vreo semnificație.
Prima povestire ilustrează pe deplin spectrul ratării, al eșecului, care bântuie fiecare povestire din volum, și fiecare personaj. “Jaf armat” este o compoziție polifonică, în care fiecare personaj adaugă propriile piese în puzzle-ul a ceea ce ar fi trebuit să fie pentru autori “jaful secolului” – spargerea unei case de schimb valutar. Nu banii reprezintă miza spargerii pregătite de prietenii aflați la a doua tinerețe, ci nevoia de a trăi o experiență care să le redea sensul propriilor vieți: “Va fi experiența vieții noastre. A intelectualilor noului mileniu. Ceva piramidal…”, va spune unul dintre personaje. Finalul va fi însă unul lamentabil, toate planurile eșuează într-o scenă finală de un comic absurd. “Așa se termină lucrurile și-n realitate…” – va spune altul, resemnat.
Fiecare povestire a volumului este de fapt povestea unui eșec: al unui scriitor aflat în fuga veșnică după pensia viageră oferită de Uniunea Scriitorilor sau după premii internaționale (în legătură și cu un citat din M.V. Llosa din paginile finale, conform căruia “morala intelectualilor prețuiește fix cât prețul biletului de avion la vreun Congres al Tineretului, al Păcii etc.”, iar autorul va completa cu o ironie amară: “mai sunt și alte recompense”), al unui medic de țară ajuns turnător al organelor de poliție politică, al unor personaje care transpun în realitate visul dacopat și se lovesc de absurditatea propriului vis (după 4 ani de la apariția cărții, realitatea și unele personaje publice confirmă, ba chiar depășesc în stupizenie și absurditate imaginația autorului), sau al personajelor politice caricaturizate grosolan, în spatele cărora se ghicește uneori destul de ușor modelul: un arivist cu IQ 62 ajuns ministru și transformat în meduză; moartea care, în urma unui dialog cu un fost președinte nonagenar (este transparentă referirea la Ion Iliescu), eșuează în misiunea de a-l lua (volumul este publicat în 2021, de atunci s-au întâmplat multe și în privința asta😀); blonda stăpână pe toate tehnicile de seducție și care i-a cucerit treptat pe toți politicienii, agenții secreți, spp-iștii, ambasadorii, inclusiv pe Marele Șef (“…președintele unei populații de idioți…care cunoscuse la viața lui grămezi de femei, căci fusese conducător de caravelă și contrabandist de chiloți tetra…”), sfârșind răpusă de unul dintre bărbații transformați în demoni pe care i-a avut la viața ei (la fel de transparente sunt aluziile la Elena Udrea, Cocoș – Bursuc în povestire, T. Băsescu, “consiliera aia combinată cu vânzătorul de țigări…care se dădea mare doamnă numai pentru că intrase c-un teanc de dosare înfășurate-n panglica violet a Ordinului unde lucra și amărâtul de bărbatu-său…” – A. Săftoiu).
De altfel și ultima proză a volumului, “Mulțumiri”, este o mostră de autoironie din partea autorului, sugerând cu modestie că după acest șir de eșecuri care mai de care mai lamentabile, nici prezentul volum nu ar fi departe…
Dincolo de umorul aspru, coroziv, negru pe alocuri, dincolo de atmosfera grotescă, de coșmar, de carnaval sau de bal mascat în care măștile sunt făcute după personaje din realitatea imediată sau după personajele fantastice ale pictorului H. Bosch – ele însele simboluri ale decăderii morale, ale pervertirii valorilor umane, se ascunde de fapt o realitate absurdă, o faună de tipologii umane evadate parcă din Infernul dantesc, lipsite de speranță, o stare a lucrurilor în care absurdul devine în final normalitate și în care personajele sunt caricaturi condamnate la eșec. Elocvente sunt aici cuvintele scriitorului argentinian Julio Cortazar, pe care, aflăm din paginile finale, autorul le pregătise drept motto: “Un scriitor poate argumenta că dacă se inspiră din realitate, fie și din faptul divers, reușește să transfere faptele într-o altă dimensiune, conferindu-le o valoare deosebită…”.
“Când am ajuns din nou la Asociație, am aflat de la un scriitor care aștepta ceva pe hol că banii ăștia nu vin așa, de-a doua zi, cum crezusem eu, mai întâi se stabilesc membrii comisiei care stabilește cine merită să-I primească, de-asta se numește de merit, se strâng toți cei treizeci de două ori pe an și desemnează câștigătorul. Pot fi și mai mulți, nu doar unul, depinde câți literați au murit dintre cei care iau indemnizația, cum crapă unul, cum se face un loc liber în catagrafia pe care-s înscriși mulți beletriști, unii de peste 10 ani, așadar cu cât mor mai mulți fericiți, cu atât cresc șansele celor care speră. Informațiile m-au deprimat, dar nu foarte tare, m-am gândit că nu poate fi nimeni atât de premiat ca mine, depinde, zice ăla. Depinde de ce? O să vezi, și-a plecat după un contabil cu părul foarte lung care-a lăsat în urmă un nor de mătreață…”
“Știam că-i o imensă prostie. Doar îl cunosc pe Radu din armată, din ziua când am tras la tintă și el a fost singurul care l-a nimerit pe locotenent, cu toate că distanța dintre cele două obiective era apreciabilă, i-a zburat degetul mare de la mâna dreaptă stopându-i pe neașteptate cariera militară în mijlocul poligonului de la Topraisar. Nu era primul caz de mutilare de acolo, cu câteva luni în urmă un soldat fusese călcat de un tanc, la o demonstrație mai entuziastă a puterii de luptă a unității. Stătea în tranșee, că era fruntaș, cum i se ordonase, și tancul a trecut pe deasupra, pământul s-a surpat, iar băiatul a scăpat că prin minune cu tot toracele fracturat și turtit din lateral, dobândind un aspect aerodinamic, deși era de la țară, privit din față părea văzut din profil și invers…..”
BIBLIOTECA LUI DIUS 