Iarnă – Petru Popescu

iarnă
orașul ca niciodată mai
scund lăbărțat
cu etaje și coșuri de vapor
dar noi printre ele pe străzile
bătând pasu-n lumini
poate azi s-a-ntamplat
niște case de aur
până la cer să se ducă
cu uși de sticlă și ascensoare
Pace!
odăile
somnul nesănătos
autobuzul la 7
carnea gemând în haine
dragostea rară ca

viața noastră de la oraș
puternică
prin valurile lui
singuratice blocuri
ude
în vântul de noapte
o minune
până la cer
luminând
casele aceleași de puține
luminate artificial
în căldură de gaze
tăcut
închisă
viața
un film mai străin
doar câteodată
și viața succesiune de cinematografe
fosforescenți în sală ca plantele-n oceane filmdupăfilmcinematografdupăcinematografscaun
dupăscaun (să ne așezăm obosiți pe scaunul din urmă)