1.”Richard II” – este o dramă istorică ce surprinde ultima perioadă a domniei regelui Richard II. Acesta îl surghiunește pe ducele Henric de Bolingbroke (vărul său) din cauza unor intrigi de palat, iar ulterior intenționează să-i confiște, lui și nobililor ce-i rămăseseră credincioși, averea pentru a-și finanța războaiele. Reîntors în fruntea armatelor nobililor răsculați, ducele de Bolingbroke forțează abdicarea lui Richard II și se va înscăuna sub numele Henric IV (o parte din anii săi de domnie constituind subiectul celor două drame istorice cu acest nume ale lui Shakespeare).
Spre deosebire de alte drame istorice unde personajul central nu este regele care împrumută numele dramei, aici toată acțiunea și conflictul se conturează în jurul lui Richard II. De fapt drama se construiește în jurul conflictului psihologic al lui Richard II, în momentul în care acesta realizează că nu mai are altă soluție decât abdicarea, copleșit fiind de alianța constituită împotriva lui. Dramaturgul redă acest conflict în monologuri remarcabile, pline de dramatism, dar și de lirism totodată, în care reflectă deșertăciunea puterii, opusă dorinței de mărire și de privilegii: “Și ce să facă riga? Să se plece?/Se va pleca. Și fi-va detronat?/Va pierde dară numele de rege?/Ei, ducă-se. Schimba-voi pe-o târsână,/Bogate giuvaeruri, iar pe-un schit/Castelul. Haine scumpe, pe o țoală/De cerșetor; tacâmul meu pe-un hârb,/Iar schiptrul pe-un toiag de pribegie;/Supușii pe vreun chip săpat în lemn./Regatul meu pe-un biet mormânt sărman,/Un biet, pierdut mormânt: ori să mă-ngroape/Pe drumul mare, lumea să mă bată;/Supușii să mă calce în picioare… ”
Regele Richard II, confruntat cu perspectiva pierderii puterii, se dovedește șovăielnic, indecis, laș, oscilând în mod patologic între disponibilitatea de a ceda coroana (văzută întotdeauna doar ca un instrument al puterii absolute și niciodată prin prisma responsabilității politice față de popor) și dorința de a o păstra cu orice preț (și care-i va aduce sfârșitul în deznodământul piesei, când decide să-și înfrunte dușmanii cu arma în mână): “Dați-mi coroana. Iată, vere, ia-o;/De-o parte ține-o tu, de alta, eu.”, “Bolingbroke: Deci tot nu te-nvoiești să lași coroana?/Richard: Ba da și nu; da-nu; eu nu-s nimic,/Deci nu și nu, căci nu am ce să-ți las./Dar vreau să lepăd de la mine totul:/Aling daraua asta de pe cap,/Și las din mănă schiptrul ăsta greu,/Și-mi smulg din piept trufia mea regească,/Cu lacrimi sfântul mir mi-l șterg din frunte,/Cu mâna mea mă leapăd de coroană…”.
2.”Neguțătorul din Veneția” – este o comedie cu acțiune complexă, situată în Veneția medievală. Pentru a putea spera la mâna frumoasei Portia, Bassanio împrumută o sumă importantă de bani de la amicul său Antonio, care la rândul sau o împrumutase de la cămătarul evreu Shylock sub sancțiunea că dacă nu i-o va înapoia la termen, acesta va putea să-i amputeze o parte din corp. La data scadenței, Antonio nu poate restitui împrumutul, aflând că vapoarele sale fuseseră prinse în furtună, dar, în cadrul unui proces, un avocat ajuns pe neașteptate (și care nu e altcineva decât Portia deghizată) face astfel ca Shylock să nu poată executa sancțiunea. Drept recompensă, Bassanio îi dă “avocatului” inelul primit de la Portia și pe care se obligase să nu-l înstrăineze nimănui, comedia găsindu-și deznodământul fericit în scena finală, unde Portia își dezvăluie întregul joc, căsătorindu-se cu Bassanio, iar Antonio află că vapoarele sale au scapăt cu bine din furtună.
Comedia aduce în scenă personaje recurente în dramele shakespeariene: Portia face parte din familia tinerelor înțelepte și descurcărețe din care mai fac parte Silvia și Iulia (“Cei doi tineri din Verona”) sau Beatrice (“Mult zgomot pentru nimic”), Antonio și Bassanio a tinerilor plini de noblețe și spirit de sacrificiu precum Valentin (“Cei doi tineri din Verona”), Prospero (“Furtuna”).
Apare însă aici și figura caricaturală a cămătarului evreu Shylock, afacerist veros, cinic, lipsit de virtuți, viclean, invocând cu ipocrizie versete biblice în sprijinul practicilor sale comerciale, abia așteptând să-l prindă la strâmtoare pe negustorul Antonio, în numele unei uri de secole între evrei și creștini. Din perspectiva tuturor personajelor, cămătarului evreu îi sunt evidențiate toate defectele: “Antonio: …diavolul, când vrea, e scripturist!/Un suflet rău, citând citate sfinte,/E un viclean cu fața zâmbitoare,/Un mar plăcut, cu miezul viermănos./O, dulce chip fățărnicia are!…”, “…nu cumva diavolul să-mi taie rugăciunea, căci îl văd venind sub înfățișarea unui ovrei…”, “Dogele: …Înfrunta-vei/Pe un dușman de piatră, un neom,/Nesimțitor la milă, gol, pustiu/De orice îndurare…”, “Gratiano: Sorbi-te-ar iadul! Câine fără milă…/Viața ta-i o pâră a dreptății!”.
Shylock pretinde umanitatea pe care nu este dispus să o ofere: “…a hulit neamul meu; mi-a zădărnicit afacerile; m-a rătăcit de prieteni; mi-a ațâțat dușmanii!…Și pentru care cuvânt?…Pentru că sunt evreu!…Evreul n-are ochi?…Evreul n-are mâini, organe, nu e slab, nu e gras, n-are simțuri, dureri și patimi?…Nu se hrănește și el cu aceeași hrană? Nu-l rănești cu aceleași arme?…Nu zace de aceleași boli?…Nu se vindecă cu aceleași leacuri? Nu-i e cald și nu-i e frig și lui, tot vară și tot iarnă, ca și creștinul…Dacă mă înțepi nu sângerez?…”
Piesa, care are la bază narațiuni care circulau deja în Evul Mediu, reflectă astfel și prejudecățile vremii și mentalitatea antisemită a societății de atunci, dar dintr-o perspectivă profund umanistă, tolerantă a lui Shakespeare, care justifică comportamentul lui Shylock ca reacție la atitudinea publică din acea vreme.
3.”Iuliu Cezar” – ca și în cazul altor drame shakespeariene, titlul său este doar o referință istorică: Iulius Cezar are doar apariții episodice, în primele acte, nu este nicidecum un personaj principal. Drama urmărește complotul căruia i-a căzut victimă Cezar, în ziua Idelor lui Marte (15 martie, 44, i. Hr) și războiul civil ce i-a urmat. Tot ca și în celelalte drame istorice, se conturează și aici două tabere: cea a conspiratorilor împotriva lui Cezar (formată din Brutus, Cassius, Casca etc.), care-l vor asasina, și cea a tribunilor care continuă politica lui Cezar și care vor forma cel de-al doilea triumvirat (Octavian, Marc Antoniu și Lepidus).
Există pe de o parte un conflict politic și social: intenția lui Cezar, chiar dacă abil mascată, de a instaura un regim autocratic stârnește nemulțumirea publică și polarizarea taberelor. Pe de altă parte există conflictul interior al personajului Brutus (conflict aprins și întreținut de Cassius) între loialitatea față de Cezar și dezacordul față de tendința dictatorială a acestuia (“…am făcut-o nu pentru că iubirea mea pentru Cezar a fost mai mică, dar pentru că iubirea mea pentru Roma a fost mai mare. Ați fi voit ca Cezar să trăiască, dar să muriți cu toții ca sclavi, sau Cezar să moară, pentru ca voi să puteți trăi că oameni liberi? Fiindcă Cezar m-a iubit, îl plâng; fiindcă a fost fericit, mă bucur; fiindcă a fost viteaz, îl cinstesc; dar fiindcă a fost însetat de putere, l-am ucis…”). Acest conflict psihologic este construit cu atenție și cu măiestrie, astfel încât Brutus apare întotdeauna ca un personaj onest, acționând potrivit convingerilor sale, și nu unul ipocrit sau demagog. De altfel, inclusiv finalul (în care, în fața cadavrului său, adversarii îi elogiază personalitatea) îl așează astfel în memoria noastră de cititori.
Cuvintele lui Brutus au rolul de a mișca opinia publică în susținerea conjurației. Memorabilă este însă replica oratorică a lui Marc Antoniu. Acesta le cere conjuraților permisiunea de a se adresa publicului, promițând că nu le va aduce acuze. Prin abilitatea sa retorică, acesta recunoaște unele defecte ale lui Cezar (“…Venii aici pe Cezar/Să îl îngrop, nu slavă să-i aduc./ Ce face rău un om trăiește încă/Și după moartea lui…” – aceste ultime versuri au inspirat celebra melodie a trupei Iron Maiden – “The evil that man do…”), recunoaște de asemenea calitățile conspiratorilor (“…Căci Brutus este bărbat cinstit/Ca și ceilalți; toți sunt bărbați cinstiți…” va repeta și va sublinia de câteva ori în timpul discursului său), dar reușește să le pună în evidență josnicia faptei, să scoată în evidență și calitățile lui Cezar și ce a făcut acesta pentru Roma (“Mulți prinși în lupte a adus la Roma,/Tezaurul umplându-l până-n vârf/Cu aurul răscumpărării lor./Prin asta Cezar a râvnit puterea?/Sărmanii când gemeau, a plâns și Cezar…”), reușind să schimbe total percepția publică.
Piesa își va găsi deznodământul dramatic în redarea schematică a bătăliei de la Philippi, dintre conjurați și armatele triumvirilor, bătălie în urma căreia Cassius și Brutus se sinucid, dar pentru mine confruntarea memorabilă este cea oratorică dintre Brutus și Marc Antoniu din actul III în care aceștia, stăpânind unul mai bine decât altul instrumentele retoricii, reușesc să influențeze percepția publică asupra evenimentelor.
BIBLIOTECA LUI DIUS 