1.”Totu-i bine când sfârșește bine” – sau, în altă traducere mai actuală, “Totu-i bine când se termină cu bine” reflectă încă din titlu ceea ce se înțelegea încă din Evul Mediu prin comedie: o poveste care, indiferent cât ar fi de dramatică, are un happy-end, cum am zice azi.
Helena, o tânără aflată sub ocrotirea Contesei de Roussillon, este îndrăgostită de Bertram, fiul acesteia, plecat la curtea Regelui Franței. Prin perseverență și inteligență, Helena căștiga sprijinul Contesei și al Regelui pentru a-și atinge scopul, acela de se căsători cu Bertram. Acesta promisese că se va căsători cu ea doar dacă aceasta va dobândi inelul (moștenire de familie) și va rămâne însărcinată cu el. Printr-o întorsătură de situație specifică comediilor shakespeariene, Helena ajunge să îndeplinească ambele condiții, înfrângând încăpățânarea și indiferența contelui Bertram. Helena ilustrează astfel portretul personajului feminin plin de candoare, de sensibilitate, nevinovăție, care cade pradă uneltirilor celor din jur, dar care ajunge să scoată adevărul la iveală și să-și împlinească iubirea. Acestei tipologii de personaje shakespeariene (Imogena din “Cymbeline”, Miranda din “Furtuna”, Silvia din “Cei doi tineri din Verona”, Hero din “Mult zgomot pentru nimic”, Bianca din “Îmblânzirea scorpiei”), Helena îi adaugă un plus de determinare, de inteligență, e o ființă care, în ciuda tinereții și a ingenuității sale, se arată capabilă de a-și juca toate șansele cu abilitate și de a-și decide viitorul, chiar dacă toate premisele sunt potrivnice.
“Helena: …Atunci iți spun,/Sub cer și-n fața ta îngenunchind,/Că-n fața ta și-a cerului înalt/Iubesc pe fiul tău./Sărac mi-e neamul, dar cinstit. Iubirea/Îmi e la fel. Nu te jignesc. Fac rău/Iubindu-l?!…Nu mă țin de el și nu-i dau/Dovezi c-aș vrea cumva să-i fiu soție,/Și nici că țin să-l am, deși nu-l merit,/Deși nu văd nici cum l-aș merita!/Iubesc zadarnic, știu. Ucid nădejdea/Și torn cu toate astea-n sita ei,/Cernită,-amare apele iubirii./Și veșnic le tot scap, le pierd mereu…/Iubită doamnă, nu-mi întâmpina/Cu ură dragostea mărturisită,/Doar fiindcă țin la cel la care ții…”
Penultimul număr al revistei “Lettre Internationale”, despre care am scris pe acest blog, găzduiește o recenzie a volumului apărut în Anglia “A doua șansă” (Adam Phillips – Stephan Greenblatt), în care se analizează, printre altele, modul cum personajele lui Shakespeare reușesc să-și valorifice o a doua șansă, de a-și corecta erorile și de a-și repune ideile, sentimentele, acțiunile, viața în general, într-un cadru normal, moral. Prin prisma acestei observații, și personajele acestei piese (mai ales Bertram – conte de Roussillon), ca și multe altele ale marelui Will, sunt ilustrative pentru dorința umană de a-și răscumpăra greșelile, de a-și transforma experiența trecutului în capacitatea de a valorifica noi oportunități, de se reînnoi, de a renaște.
2.”Othello” – este o tragedie care explorează modul în care gelozia dusă dincolo de limita patologicului pune treptat stăpânire pe caracterul și pe comportamentul uman, generând prăbușirea armoniei și a întregii ordini morale.
Tragedia pornește de la o ordine dominată de principiile cele mai înalte ale virtuților umane: Pe de o parte, Othello este un nobil venețian maur, renumit pentru vitejia (“viteaz Othello” este apelat în repetate rânduri de Dogele Veneției), loialitatea și onestitatea sa, demonstrate în luptele la care a luat parte (“E aspru-al meu cuvânt,/Nu-s înzestrat cu blândul grai al păcii./Era de-ani șapte vlaga-acestor brațe./De-atunci și până astăzi nouă luni/Prin taberi numai le-a fost viața dragă./Nu mare lucru știu de-această lume,/Afară doar de lupte și războaie…”). Acest autoportret scoate în evidență și slăbiciunile sale: precipitare, caracter conflictual.
Pe de altă parte, Desdemona este modelul soției frumoase, fidele, loiale, dedicate soțului său (un model de personaj feminin frecvent întâlnit la Shakespeare; “…iubirea mea îi ține partea/Chiar când e dârz și crud și certăreț…”). “…O fată mult sfioasă;/Blajină, liniștită, se-nroșea/Dintr-un nimic…” – o caracterizează tatăl sau, Brabantio, cel care nu vede cu ochi buni căsătoria dintre cei doi, având firi total diferite. “…Pot să și jur că e cinstită,/Pun sufletul zălog; de-o bănuiești,/Alungă-ți gândul: cugetul te-nșeală…/Că dacă ea nu-i castă și cinstită,/Nu-i om ferice-n lume! Ponegrită-i/Soția cea mai sfântă…” – va spune fidela ei doamnă de curte.
Această ordine este perturbată de Iago (“câine fioros, mai crud ca spaima…, mișel demonic”, “…groaznic lotru”, “…tâlhar nerod”, “…mârșav ticălos”), soldat al lui Othello, care, mânat de vagi interese materiale, țese o plasă ingenioasă de intrigi care vor stârni gelozia acestuia. Iago face și el parte dintr-o tipologie de personaje prezentă și în alte piese shakespeariene: Aron din “Titus Andronicus” sau Don John din “Mult zgomot pentru nimic”. Este prototipul răutății gratuite, a spiritului malefic, a intrigantului care sparge armonia existentă. El reușește să stârnească gelozia lui Othello, sentiment care, ajuns la paroxism, îl va duce pe acesta la pierzanie.
Shakespeare mai tratează și în alte piese gelozia ca sentiment patologic, care pervertește celelalte virtuți ale personajelor sale și le determină la acțiuni necugetate: “Poveste de iarnă”, “Mult zgomot pentru nimic”. Dacă acestea din urmă sunt comedii (în accepțiunea pe care literatura medievală o dă termenului), personajele beneficiind de a doua șansă despre care am scris mai sus și reușind să descopere și să îndrepte eroarea în care se aflau și efectele ei distructive, restabilind astfel ordinea inițială, în tragedia “Othello” gelozia va avea efecte fatale, dezastruoase.
Memorabile sunt scena confruntării dintre Othello și Desdemona, de fapt dintre viciu și virtute, dintre inocentă și puritate pe de o parte, și sentimentul patologic al neîncrederii, al geloziei, ce capătă dimensiuni paranoice, pe de altă parte, precum în scena finală, aceea în care Iago (devenit până azi aproape substantiv comun ce desemnează caracterul josnic, intrigant) este demascat, în fața unui Othello care este incapabil de răzbunare, evidențiindu-și propria vină, aceea de a se fi lăsat prins în mrejele de intrigi, minciuni și înșelătorii. Aceste scene reflectă o profundă analiză psihologică asupra modului în care sentimentul geloziei pune stăpânire treptat pe Othello, evoluând de la neîncredere până la dobândirea certitudinii infidelității Desdemonei, la crima și, în final, la tragica trezire la realitate.
“OTHELLO: …Te rog, când vei da seamă/De-aceste întâmplări nenorocite,/Arată-mă cum sânt. Nici părtinire,/Nici ură-n scrisul tău. Să scrii de-un om/Care-a iubit prea mult, dar nu cuminte,/Nu prea gelos, dar amăgit fiind,/Fu orb și pătimaș…/…De-un om,/Ai cărui ochi n-au fost deprinși cu mila,/Dar azi, robiți, cu lacrimi grele plâng…”
3.”Troilus și Cresida” – valorifică mitul homeric al cuceririi Troiei de către oștile grecești, mit care a fost preluat în diverse forme în literatura medievală. Troilus, fiu al regelui troian Priam, se îndrăgostește de Cresida, fiica preotului Calchas (aici prezentat ca fiind troian aflat în slujba grecilor), care la rândul ei ajunge în tabăra grecilor, în cadrul unui schimb de prizonieri.
Ca în aproape toate piesele shakespeariene care tratează și subiectul fidelității, Troilus îi dă Cresidei în momentul despărțirii o mănușă ca simbol al loialității, iar prezenta acestui obiect pe coiful grecului Diomede este interpretat de Troilus ca o trădare a sentimentelor sale. El reușește să se strecoare personal în tabăra adversă, condus de Ulise, pentru a se convinge singur de această trădare.
Autorul însă tratează cu superficialitate această intrigă sentimentală, alunecând ușor spre clișeele consacrate încă în epopeea homerică. Apar în scenă Agamemnon, conducătorul oștilor grecești, preocupat să asigure echilibrul între căpeteniile sale, Aiax – viteazul tot timpul precipitat și imprudent, puțin aplecat spre dialog (care într-una din dramele lui Sofocle sfârșește înnebunind), Ahile – viteazul imatur rănit în orgoliul sau de Agamemnon și care refuză să mai ia parte la bătălie, Ulise – cel înțelept și un excelent manipulator, Nestor – venerabilul rege având înțelepciunea dată de numărul anilor etc.
Drama romantică este astfel deturnată către trăsăturile unei tragedii care nu are însă dimensiunile altor tragedii shakespeariene. Deznodământul constă în bătălia mitică între Ahile și Hector, având urmarea cunoscută.
Imaginea Cresidei, la început reflectând frumusețea unui personaj comparabil cu Elena (“…dacă părul ei n-ar fi ceva-ceva mai închis decât al Elenei…n-ai putea să le pui una alături de cealaltă…”) este una ce trezește iubirea prințului Troilus (“…Ei, da, frumoasă-i!/Și torni în rana sufletului meu/Obrazu-i, ochii, părul, mersul, glasul./Îmi spui: O! Mâna ei!Pe lângă dânsa,/Tot ce e alb e negru ca cerneala, Și-și scrie-osândă! Mângâierea-i face/Ca puful lebedei să pară aspru,/Iar gingășia, palmă de plugar…”), dar ulterior scoate la iveală superficialitatea, frivolitatea, ușurătatea personajului, care-l fac de nerecunoscut pentru iubit: “Cresida – ea? Nu – e Cresida lui,/Nu-i ea, de are suflet frumusețea!/De-i sufletul dreptarul juraminții,/Și-s sfinte juramințile, și zeii/Se-mbată de-al sfințeniei nectar,/Și-n unitate însăși e o lege,/Nu-i ea, nu-i ea! Sminteal-a judecății/Ce stărui pentru și-mpotriva ta!/…E și nu-i Cresida./Ciudată-i lupta ce se dă în mine:/Ceva ce nu se poate împărți/E mai furcat ca cerul și pământul…Cu nodul împletit de mână, Diomed/I-a înnădit ale credinței zdrențe,/Fărâmiturile iubirii, pleava,/Scursurile și rumegușul cinstei.”
Împletind într-un mod destul de neizbutit, după părerea mea, tema erotică cu cea istorică, ce ține de mitul homeric, autorul le sacrifică pe amândouă, le tratează cu superficialitate, personajele sunt prinse în șabloane, în clișee și apar deseori lipsite de profunzime.
BIBLIOTECA LUI DIUS 